Într-un prezent contorsionat de ordonanțe de urgență suspecte de interese mici, construit pe realități (și chiar inventate state) paralele, în care românii de rând nu se întâlnesc cu românii cu ciolanul în gură decât pe teritoriul taxelor și al impozitelor (și poate nici acolo), ar trebui să ne amintim mai des cum s-a conturat și consolidat această țară pe care înaintașii noștri au numit-o România.

Poate așa vom învăța s-o respectăm, să-i respectăm aerul, apele, pădurile, cerurile, oamenii, animalele, păsările, peștii, florile. Și cum orice popor se conduce după un set de reguli, e musai să ne aducem aminte – dacă am luat vreodată la cunoștință, bineînțeles – de primele măsuri legislative care au permis coagularea românilor sub un stindard unic.

În 1866 am copiat Constituția Belgiei

Prima întreprindere modernă în acest sens s-a consumat în 1866, la șapte ani de la crearea României moderne, după împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești și eliberarea robilor țigani. În locul lui Cuza, mazilit de moșierii nemulțumiți și de marii clerici despuiați de împărăteștile lor privilegii, a fost adus, la recomandarea lui Napoleon al III-lea, un prinț dintr-o casă germană, Hohenzollern-Sigmaringen.

Karl, pentru că acesta era numele lui scurt, a ajuns pe pământurile noastre în 1866, chiar anul adoptării unei constituții copiate în proporție copleșitoare după cea a Belgiei, din 1831. Era o lege îndrăzneață, chiar revoluționară pentru principatele unite ale Munteniei și Moldovei, obișnuite de secole cu năravurile turcilor otomani, ale grecilor fanarioți, ale polonezilor, ale ungurilor etc.

1923, un nou set de legi

Momentul 1918, acest miracol care a permis formarea României Mari, a fost completat, așa cum era și firesc dacă ținem cont de noile dimensiuni ale regatului de la gurile Dunării, cinci ani mai târziu, de elaborarea unui nou set de legi, rămase în istorie sub numele Constituția României Mari.

Pentru a o putea adopta, regele Ferdinand a mutat decisiv în plan politic: deși partidul nu avea majoritate în Parlament, monarhul l-a numit prim-ministru pe șeful liberalilor, Ionel Brătianu, stârnind nemulțumirea țărăniștilor. S-a mers pe burtă, pentru că regele, convins că a făcut cea mai bună alegere, era nu doar de neclintit, ci și arbitrul suprem al scenei politice.

Femeile nu aveau drept de vot

Constituția României Mari din 1923 a fost concepută la București, era structurată în opt paragrafe și 138 de articole, dintre care 76 de articole erau extrase, punct cu punct, din Constituția din 1866. Setul legislativ era cu un pas înaintea vremurilor. Totuși, în ciuda unor discuții aprinse, femeile n-au primit drepturi politice, ci doar civile. Cu alte cuvinte, nu aveau drept de vot.

„E foarte interesant de știut că, în 1923, Constituția pregătită de liberali a fost aspru contestată de partidele de opoziție. Dar, ulterior, când au venit la putere în toamna lui 1928, național-țărăniștii lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache au respectat această Constituție – deși o criticaseră vehement cu doar cinci ani înainte”, aprecia istoricul Adrian Cioroianu.

Carol al II-lea și comuniștii

Din păcate, Constituția României Mari n-a rezistat decât 15 ani. În 1938, într-o perioadă în care țările Europei cădeau rând pe rând în mrejele dictatorilor, Carol al II-lea a transformat setul legislativ înfăptuit de propriul tată într-o adunătură de decrete menite să-i permită o conducere autoritară.

Peste alți zece ani, comuniștii au suit pe soclul politic întors spre Moscova o altă Constituție, una mai defectuoasă decât toate celelalte dinainte la un loc. Iar după aproape jumătate de secol, am început să urnim soclul politic din nou spre Vest, greoi, cu înjurături și blesteme înflorite în colțul gurii.

Legile României se schimbă și se îngroașă des, mult prea des, demonstrându-ne nouă și lumii întregi cât de instabile, cât de imature și nehotărâte sunt societatea și clasa noastră politică.