Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvîntare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționîndu-se să cuprindă cît mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă. Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului. Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și expe-riențe din istoria personală.

 

Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcînd din nimic și cîteva metafore mai mult și, sporind cu toate cîte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decît literatură, voi apela la cercetare și documente doar cît să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti

și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.

 

Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeș-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romanele: Coborîrea de pe cruce (2001; ediția a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române, Premiul „Courrier International“, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În anul 2012, publică Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.

 

FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

 

Singurele fiinţe omeneşti aflate prin preajmă erau doi tipi (navetişti? de la întreţinere drumuri?), murdari şi cam chercheliţi, stând la o masă de tablă, lipită de peretele micii clădiri, necăjindu-se (e expresia mamei) cu o sticlă de pălincă (vodcă? bere?…). Nu am toate detaliile! Cei doi băutori, ce păreau sculptaţi în acel loc, se uitau de sub cozorocul şepcilor ponosite la mama, care, singură pe peron, în rochia ei subţire de stambă, cu floricele, mai scurtă decât s-ar cuveni pentru o fată de la ţară, îl aştepta nerăbdătoare pe tata. El, tata, în cămaşa albă, venea sprinten, sărind peste şinele de cale ferată, cu ceva jucăuş şi îndrăzneţ în privire. Ca un pui uimit de cerb, aşa sare peste şinele lucitoare iubitul meu. Mânecile cămăşii albe îi sunt aripi care flutură în aer şi-n lumina ca zăpada a soarelui. Privindu-l, mamei i se părea că tata execută un fel de balet înaripat, sărind ba înainte, ba înapoi peste şine. Un cocostârc alb e pieptul iubitului meu aşa cum dansează pentru mine, cântă Ana. Şi ei îi plăceau aceste salturi graţioase, cu mâinile desprinse de trup, ca pentru zbor, descriind arcuri tot mai înalte, o înviorau. Ioachim nu voia decât s-o înveselească şi să-i aducă zâmbetul pe buze. Îl privesc cum vine spre mine şi simt cum mă-mbolnăvesc de dorul lui. Inima îmi bate în piept, neastâmpărată. Tata îşi înălţa într-un fel anume braţele ca să-şi ia avânt şi, devenind tot mai expert, începuse să elaboreze paşi noi, evitând pietrele ascuţite dintre traversele de lemn negru, într-un balet sofisticat, dar plin de siguranţă şi măreţie. Spic de grâu e trupul lui, trandafir, frumoasă floare, de vârf aplecat, ca sărutat de vânt. Strugur de rouă. Cât de frumos este iubitul meu! Cu ochii şi privirea ca două turturele la zburat! Şi ca doi porumbei la pene i-s ochii şi sprâncenele! Cu cămaşa albă floare! Cunună de domnitor e părul lui… Cum este bradul între copaci, verde şi duios, aşa este iubitul meu între feciori, tânăr şi nespus de frumos. Între fete când îl vezi, gândeşti că-i o rujă verde. Oh, fetelor! Nu-i altul ca iubitul meu. Ioachim se mişca uşor, sprinten, pe şinele lucitoare, apoi se răsucea, încovoindu-şi spinarea de parcă şi-ar lua zborul asemeni unui cocostârc. Mama, ca o porumbiţă înfoiată, în pantofiorii cu cureluşă, cu toc mic, bătea însufleţită tactul pe loc. Ca atunci când partenerul de dans execută sărituri în aer. Ca săcara de-naltă e iubita mea, iar vârful aplecat şi-l ţine, curată şi frumoasă ca primăvara. Salcie-nmugurată, de apă legănată. Gura ei, ca vinul dulce toamna şi fraga primăvara. Ca piatra scumpă-s ochii ei şi sclipesc ca roua-n luncă. Negri ca două fragi sunt ochii ei, frumoşi ca două mure crescute în pădure vara, la umbră şi la răcoare. Crescute pe pământ, de soare şi vânt neatinse. Eu voi culege murele ochilor ei, de soare le voi feri şi iubi. De vânt le voi apăra şi de vânătorii răi. Zăpadă viorie sunt obrajii ei, miros de trandafiri şi lumină e zâmbetul iubitei mele. Clopoţei scăldaţi în rouă sunt dinţii ei, iar vocea cu care mă cheamă ca apa din trei izvoare! Vino, iubitul meu, ia-mă! Nu-i altă muzică mai dulce auzului meu. Şi sânii ei ca merele de aur la mine râd rotunzi şi se veselesc prin cipca albă. Nu-i alta ca ea! Aşa-i cânta tata, executându-şi dansul de iubire. Fierbinte, duios, impetuos şi totuşi dulce, feciorelnic, dar plin de vigoare şi elan, că mama vedea cum ieşeau de sub braţele pe care şi le înălţa ca pe nişte aripi o grădină cu flori, un copac şi o casă, toate desenate parcă de mâna unui copil. Casa avea trei ferestre, o poartă la mijloc, împrejmuită de curte. Mai vedea în curte păsări, un cocoş, cocoţat pe gard, felurite animale. O s-avem de toate: cai, vaci, purcei, oi, câini, pisici, găini, raţe, gâşte, bibilici. Bibilici? Da, şi bibilici. O grădină cu trandafiri. Cu lalele şi lavandă. Multe i-a promis tata numai înălţându-şi braţele. Când a făcut săritura lui de joc favorită i-a promis şi copii frumoşi şi sănătoşi. Pe mine şi pe sora mea. Mama s-a roşit, fâstâcindu-se. Ca focul într-un cuptoraş de pâine e inima mea, cum vin spre tine. Să jucăm, Ană, danţul mirilor! Vino în grădina mea, pentru tine am îngrădit-o: flori mândre ţi-oi semăna, cu tămâiţă pe margini şi busuioc, la mijloc trandafir de foc. Să jucăm, Ană, danţul mirilor! Fata s-a îndreptat din spate, plecându-şi puţin capul într-o parte, legănându-se fără astâmpăr, dar melodios, dintr-o parte în alta. Se uitau unul la altul, gândindu-se: Ce frumoasă e Ana, iubita mea! Ce frumos e Ioachim, alesul meu! Tămâiţă din grădină, o lumină e iubitul meu. Danţul mirilor să-l jucăm! Mireasă să-ţi fiu, mire să-mi fii! Ce străluceşte oare aşa? Zarea când răsare soarele sau dragostea face aerul să tremure ca de-o văpaie mare ce la cer se suie, vestind că vine mirele cu mireasa. Danţul mirilor să-l jucăm! Ana, iubita mea! Ioachim, şoimul meu! Atunci albăstrimea de sticlă a cerului de toamnă a tremurat, umplându-se de un vuiet intens, venit parcă din adâncurile întunecoase ale pământului. Când liniştea câmpurilor s-a spart, dansul s-a întrerupt brusc, iar şuieratul puternic al unei locomotive s-a auzit tot mai aproape, alarmant şi strident.