Am scris ani la rând despre momentele frumoase din relațiile mele cu scriitorii. Acum, când mă apropii de sfârșitul vieții, mă simt dator să le mulțumesc că există și că prin existența lor mi-au încălzit sufletul. Nu mi-ar fi fost ușor să trăiesc într-o lume fără scriitori.

 Acum câteva luni m-am gândit însă că ar trebui să merg cu sinceritatea până la capăt și să povestesc și fapte mai puțin demne ale unora dintre ei. Fapte cunoscute de mine nu din auzite, ci îndreptate împotriva mea. Ele mi-au rănit sensibilitatea, fiind flagrant nedrepte și dizgrațioase.

Am deschis așadar în computer un nou document, intitulat „Cartea neagră a relațiilor mele cu scriitorii”, și am început să scriu, în fiecare zi, câte un capitol. Am retrăit cu acest prilej întâmplări pe care aș fi vrut să le uit, dar care au rămas totuși în memoria mea pasivă.

FOTO: Nichita Stănescu rostindu-și versurile FOTO ION CUCU

Un poet minor cu veleități de om politic a publicat pe prima pagină a unei reviste imunde o listă a trădătorilor de țară care ar trebui împușcați pentru ca în România să se trăiască mai bine. Pe acea listă era și numele meu. Este adevărat, lista cuprindea și numele unor personalități demne de admirație, dar această asociere nu i-a oprit pe unii oameni neinformați și răi să-i huiduiască pe părinții mei când au ieșit să se plimbe pe stradă.

Un poet valoros, dar impulsiv, mi-a aruncat o țigară aprinsă în față după ce am scris despre el că nu-l întrece în valoare, cum scrisese cineva, pe Nichita Stănescu.

Un critic literar influent, mai în vârstă decât mine, a organizat o adevărată campanie de discreditare a cărții la care lucrasem zece ani, „Istoria literaturii române contemporane” dictându-le unor tineri publiciști devotați lui argumentele utilizabile împotriva mea. (După mulți ani, unul dintre acești denigratori mi s-a spovedit, ca un personaj din Dostoievski, explicându-mi că scrisese batjocoritor despre cartea mea fără s-o fi citit − și chiar fără s-o fi văzut – pe baza indicațiilor primite prin telefon).

Un prozator nerealizat a scris despre mine că sunt născut nu din spermă, ci dintr-o picătură de diaree cu care tatăl meu a fecundat-o pe mama mea.

Un prozator important, cu o personalitate puternică, a publicat un articol fulminant în care cerea să fiu anchetat și pedepsit pentru că la TVR se realiza un serial de teatru tv în 12 episoade, „Căsătorie imposibilă”, pe baza unui scenariu al meu, în timp ce eram membru al Consiliului de Administrație al TVR. El trecea sub tăcere intenționat faptul că scenariul fusese achiziționat și dat în lucru de TVR în urma unui concurs organizat cu multă vreme (aproape doi ani) înainte ca eu să devin membru în Consiliul de Administrație.

O prestigioasă editură din Occident, care îmi propusese să-mi publice „Istoria literaturii române contemporane” într-o variantă prescurtată, a primit prin poștă, din partea unui for cultural din România, o scrisoare cu antet și cu semnătură indescifrabilă prin care i se cerea să renunțe la colaborarea cu mine fiindcă în România sunt contestat. Iar editura a renunțat la colaborarea cu mine.

Câțiva intelectuali de elită – printre care un filosof și un istoric literar – m-au felicitat în șoaptă, conspirativ, pentru că am avut „curajul” să-l calific pe mult ridicatul în slăvi Norman Manea drept un scriitor mediocru. Apoi tot ei au asistat tăcuți ca niște statui la insultarea mea furibundă, în presă, de admiratorii sau pretinșii admiratori ai lui Norman Manea.

Într-o revistă condusă de un academician, un publicist obscur a scris – citez din memorie – „păstrăm mereu în redacție o sticlă de șampanie pentru momentul fericit în care vom afla că Alex. Ștefănescu a fost călcat de un tramvai”.

Și așa mai departe.

Astăzi am recitit cele peste 100 de pagini scrise până în prezent din „Cartea neagră a relațiilor mele cu scriitorii” și m-am gândit ce ecou imens ar avea o asemenea carte (cu atât mai mult cu cât în cuprinsul ei dau numele scriitorilor în cauză și reproduc documente legate de faptele lor). Am simțit o strângere de inimă înțelegând că unii cititori, necunoscând alte texte ale mele despre scriitori, ar crede în mod greșit că scriitorii sunt toți perfizi, lipsiți de onoare, incorecți. În realitate, nu sunt așa. Sunt și ei oameni, obosiți, exasperați de dificultatea de a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, copleșiți de sentimentul zădărniciei într-o perioadă în care societatea pare să nu aibă nevoie de ei. La urma urmelor, mă simt solidar chiar și cu cei care mă atacă pe nedrept, pentru că și ei, ca și mine, stau noaptea la masa de scris și combină, cu mai mult sau mai puțin talent, cuvintele limbii române.

Mi-aduc aminte un gest de o mare frumusețe, de neuitat, făcut cândva de Nichita Stănescu. A scris pe loc o poezie, splendidă, mi-a dat-o s-o citesc cu glas tare și după aceea mi-a spus: „Hai să-i dăm foc, ca să rămână numai a noastră”. Ceea ce a și făcut, aprinzând hârtia cu bricheta.

Mi-ar plăcea să mor cu amintirea acestui gest în minte. Cam așa sunt scriitorii în unele momente, sublimi.

P.S. Acum câteva minute, am „selectat” documentul intitulat „Cartea neagră a relațiilor mele cu scriitorii” și am dat „delete”. Documentul a dispărut fără urmă, în neantul uitării.

Și am avut grijă să-l șterg și din „Recycle Bin”.