Am petrecut zilele libere ale recentelor Sărbători, citind și văzînd seriale. Astăzi, despre cărți. De fapt, despre o carte anume. Și despre un autor mai puțin tradus la noi: Edward Said. Poate că nu eu ar trebui să fac o pledoarie pentru traducerea consistentă a scrierilor acestui mare intelectual, născut, ca palestinian, la Ierusalim în 1935 și decedat, ca faimos profesor american, în 2003, la New York.
Spirit rafinat, plecat de la stînga în căutarea unui echilibru anume, Said nu este chiar autorul pentru care cineva ca mine să pledeze și aștept ca argumentele pentru traducerea lui în românește să fie puse în fața editorilor de cei care consonează sincer cu el. Mă mărginesc, doar, să spun că mie, om de dreapta, sceptic mai degrabă în privința sensibilităților tiermondiste iritate pe motiv că istoria este scrisă de către bărbați albi, maciști rasiști, imperialiști și suprematiști, mi se pare firesc să traducem Said dacă tot am tradus Bernard Lewis. Pe care, da, îl prefer cînd vine vorba despre Orient. Dar nu despre orientalism vreau să vorbesc aici, ci despre muzică. Edward Said a fost nu doar un apreciat profesor de literatură engleză și literatură comparată, nu doar un influent intelectual public american, nu doar un controversat militant pentru soluția ”celor două state”, ci și un profund cunoscător și iubitor al muzicii. Prietenia sa cu Daniel Barenboim, lungă și fructuoasă pentru amîndoi, nu are doar valoare simbolică (o prietenie de decenii între un palestinian și un evreu), ci și consecințe culturale instituționaliate precum ”West-Eastern Divan Orchestra” ori ”Barenboim-Said Academy”. Oricît de mult mă simt depărtat de ideile și frustrările civico-politice ale lui Said, mă simt foarte apropiat de el cînd îi citesc textele despre muzică. Am terminat recent cartea sa din 2009, intitulată ”Music at the Limits. Three decades of essays and articles on music”. Iată o carte pe care aș vrea-o tradusă cît mai repede în românește.
Limitele muzicii? Said pare a ne spune că există două: cuvîntul (cu care muzica are un raport cu totul special) și trăirea ascultătorului (cu care cuvîntul care un raport cu totul special). Limitele muzicii sînt pe cît de precise pe atît de schimbătoare, ca limitele mării.
Cartea aceasta mi s-a părut fascinantă, mai întîi, pentru că nu încearcă să explice și să valorizeze muzica. Nu e o carte în care se găsesc fraze care fac, uneori, deliciul galeriei, de genul ”X e mare și Y nu e așa de mare”. E o carte în care se mărturisește marea experiență a muzicii. Said a fost un ascultător insațiabil, un degustător de muzică, un om care și-a forjat ideile despre lume ascultînd muzică – pentru el, muzica a fost o majoră experiență de viață. Era, cum zic, un cunoscător. De pildă, Daniel Barenboim spune în cuvîntul înainte al cărții: «Știa, de pildă, că la un anumit moment din actul al doilea din ”Tristan și Isolda” cornii se retrag în spatele scenei. Cîteva măsuri mai tîrziu, aceeași notă pe care ei o cîntă este preluatăde clarineții din fosă. Am avut onoare și plăcerea de a colabora în această operă cu un număr de cîntăreți iluștri care nu știau acest detaliu și se uitau mereu în spate neștiind de unde vine sunetul. Nu știau că nota nu mai vine din spatele lor, ci din fosă. Pe Said îl interesau acest gen de lucruri, erau parte a unui interes meticulos pentru detaliu, ceea ce dădea, în cele din urmă, o inimaginabilă grandoare înțelegerii sale a întregului.» De altfel, în prefața cărții, văduva lui Edward Said, Miriam, ne îndeamnă să înțelegem experiențele soțului ei legate de muzică mergînd la acest fragment din autobiografia sa, în care acesta ne spune că în copilărie, pentru el, muzica era «...pe de o parte, nesatisfăcătoarele și plictisitoarele exerciții la pian și, pe de altă parte, o enorm de bogată și dezordonată lume a unor sunete magnifice». Rigoarea seacă a exercițiului și luxurianța infinită a sunetelor, rutină și splendoare, iritare și fascinație! Experiența personală a lui Said cu muzica este, inevitabil, și una intelectuală. Said este seducător cînd găsește corespondențe între literatură și muzică, iar ușurința cu care citează pe Keats ori pe Joseph Conrad ori pe Adorno cînd vorbește despre Bach sau despre Wagner dă farmec și carismă rîndurilor sale. Ideile lui Said sînt provocatoare de fiecare dată. Dau doar două exemple, fără să dezvolt, căci rigorile procustiene ale spațiului tipografic sînt de netrecut. Într-un loc, Said susține că există, în general vorbind, ceva ce se poate chema ”stil tîrziu” la mai toți compozitorii, observînd că creațiile de bătrînețe sînt mult mai tensionate și mai complicate decît cele de tinerețe – spune Said că sînt ”intransigente, dificile și pline de contradicții nerezolvate”. În altă parte, Said observă că de la începutul secolului XX compoziția și interpretarea muzicii s-au separat aproape complet una de cealaltă. Enescu, Rahmaninov și Benvenuto Busoni sînt ultimii muzicieni care compuneau și concertau deopotrivă – după ei, despărțirea compozitorului de interpret a fost totală. Sigur, există excepții precum Bernstein ori Boulez, dar observația lui Said este corectă, iar consecințele acestui fenomen sînt extrem de interesante.
Dacă adaug că experiențele muzicale pe care Said le mărturisește cu atîta talent, sensibilitate și cunoaștere în această carte sînt provocate de muzicieni precum Glenn Gould, Celibidache, Barenboim, Schiff, Solti, Furtwangler, Brendel și se referă la Bach, Mozart, Beethoven, Bartok, Strauss, Wagner, Handel cred că este foarte clar de ce scriu cu atîta plăcere despre aceasta carte. Așa cum prețuim cărțile marilor cititori, ar trebui să prețuim și cărțile marilor ascultători. Iar ”Music at the Limits. Three decades of essays and articles on music” este o astfel de carte.
Recomandările noastre
