Când eşti „la ananghie“, în mijlocul unui grup de oameni care dezbat pasionant o carte pe care n-ai deschis-o în viaţa ta, există întotdeauna un „colac de salvare“. Ţi-l întinde chiar un profesor de literatură de la Universitatea Paris VIII, Pierre Bayard, în volumul „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit“ (Polirom), în care găseşte soluţii pentru toate situaţiile „jenante“ în care ai risca să fii prins cu „necititul“.

Profesorul se dă drept exemplu: pus deseori în postura de a vorbi la cererea studenţilor de cărţi care nu i-au trecut prin mână, Bayard s-a descurcat, folosind diverse „trucuri“. Pe toate le-a teoretizat seducător sub sintagma „activitatea de nonlectură“, un ghid perfect pentru cei prea ocupaţi, prea comozi sau prea snobi. Cartea a devenit bestseller în ţările anglo-saxone, anul trecut, apariţia sa fiind percepută de unii critici ca o „fisură“ în „dictatura lecturii“, ca activitate superioară de relaţionare socială.

Răsfoieşti şi comentezi


Pierre Bayard deschide cartea cu o listă de abrevieri: CN înseamnă „carte necunoscută“, CR e „carte răsfoită“, CE – „carte evocată“, iar CU – „carte uitată“. „Există mai multe feluri de a nu citi, dintre care cel mai radical este să nu deschizi nicio carte“, începe autorul.

Nici o problemă, ne linişteşte Bayard: apelând la cunoştinţele sale, un noncititor poate să aibă „o privire de ansamblu“ asupra a tot ce s-a scris, pe principiul „un om afundat între cărţi e pierdut pentru cultură“. El dă exemplul unui bibliotecar din cartea „Omul fără însuşiri“, al lui Robert Musil, pe care-l lasă indiferent conţinutul miilor de cărţi, dar nu şi cărţile în sine, ca obiecte. La capitolul „cărţile pe care le-am răsfoit“, totul e mult mai simplu.

„Deşi cunosc abia un volum din marea operă a lui Proust…“, scria Paul Valéry la moartea lui Proust. Când ai citit doar câteva pagini, poţi să-ţi faci o imagine despre un volum şi să emiţi, pe deasupra, judecăţi critice. Dacă e doar o carte „despre care ai auzit vorbindu-se“, te poţi lăsa în baza celorlalţi şi dintr-un mix de opinii o extragi pe a ta. Toate, apelând la cultura ta generală şi la imaginaţie, pentru că „a vorbi despre cărţi necitite este o adevărată activitate de creaţie“, conchide autorul. El însuşi n-a citit „Ulise“, de James Joyce, dar ar putea ţine o conferinţă citând tot ce s-a spus despre ea.

„Să nu-ţi fie ruşine!“

„Prăpastia“ culturală dintre cititori şi scriitori nu e atât de adâncă, ne arată Bayard, dând exemple de autori celebri care citeau şi nu prea, ca Oscar Wilde, Paul Valéry sau Robert Musil. Oscar Wilde spunea chiar: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor“.

Paul Valéry recunoştea că rareori ducea la capăt o lectură, iar Montaigne, care uita tot ce citea, găsise o soluţie în mici rezumate. După ce dă sfaturi pentru fiecare dintre situaţiile tipice în care am putea fi „prinşi în ofsaid“ – în viaţa mondenă, în faţa unui profesor sau a studenţilor şi cu persoana iubită -, Pierre Bayard vine şi cu îndemnul final, care dă peste cap toată argumentaţia: „Să nu-ţi fie ruşine, recunoaşte că n-ai citit!“