Tăciune era singurul care o plângea, cu un schelălăit ascuțit și supărător. Stătea lângă ea, făcut covrig, ca o javră de mulți purici ce era, privind-o cu fața bleagă și cu urechile pleoștite.

Nici să latre ca lumea nu era în stare, dar tocmai pentru asta îl iubise stăpâna lui : era un câine aproape mut, care nu speria pe nimeni și nu trezea vecinii în miez de noapte.

Era primăvară, abia se dezmorțeau râmele, iar oamenii începuseră să mișune pe la porți. Numai Ionica nu se mai arăta, iar vecinii începeau să intre la griji.

– Auzi, fă, da tu pe panarama asta ai mai văzut-o? Ori nu-și mai poate mișca fundul de la atâtea vizite ?

– Nu știu, fată, că e lumina tot stinsă de vreo două nopți. S-o fi mutat să avem și noi liniște pe stradă. M-am săturat de ea până în gât.

– Ce să plece asta? N-ai să vezi! Unde găsește ea mai mulți fraieri ca aici? Că toți țiganii și românii trage la poarta ei, ca muștele la rahat.

– Fată, eu îl tot aud pe Tăciune cum schelălăie în casă. O fi pățit asta ceva, de ne trezim cu poliția pe cap. Hai mai bine să aruncăm un ochi.

– Lasă-mă în pace, eu nu intru în case de curve.

– Hai, mă, Mariano, nu fi proastă, că nu se ia! Mi-e frică să mă duc singură.

– Dacă află al meu, mă rupe cu bătaia.

Și uite așa au dat peste Ionica, moartă de-a binelea, cu miros și tot tacâmul, cu țeasta crăpată și gâtul plin de vânătăi, dar păzită cu strășnicie de Tăciune. A vuit tot cartierul și săptămâni întregi lumea a avut ce bârfi. Numai prin filme mai vezi așa ceva, iar pentru cei care o cunoscuseră era un adevărat eveniment social.

– Cică se îndrăgostise de ea un parlamentar. Și fiindcă n-a convins-o să renunțe la alți bărbați, s-a jurat c-o omoară.

– Ce vorbești, că era cu toți ăia din clanurile de interlopi. Mare lucru că n-au tăiat-o mai demult.

Apăreau o grămadă de așa ziși martori, care nu făceau decât să răsucească nervii anchetatorilor, plictisiți și dornici să sfârșească treaba pe care, oricum, o făceau cu silă.

– Oare cine o s-o îngroape? Avea pe cineva, neamuri? se întrebau femeile ce deveniseră foarte preocupate de soarta moartei.

Sărmana Ionica n-avea pe nimeni. Aparținea fiecărui bărbat care se bucura de trupul ei, iar acum o aștepta frigul sicriului și uitarea mormântului.

– Ar trebui să o înmormântați voi, ăștia cu pantalonii căzuți în șosete în fața ei, comenta o femeie.

Ei, dar mădularul bărbătesc nu cunoaște ce-i aia datorie morală și nici nu se sinchisește de un trup țeapăn și rece de femeie. N-o mai știa niciunul, toți o uitaseră.

Ionica a ajuns într-un frigider la medicină legală, așteptând să fie sfârtecată pentru buna desfășurare a anchetei.

Moartea fusese tainul ei de păcate…

Cerculsuspecțiloreradestuldelarg. Cum fusese dragostea Ionicăi pentru bărbați. Săptămâni întregi, poliția a făcut audieri, scormonind trecuturi rușinoase și adevăruri compromițătoare.

Într-o zi, în fața anchetatorilor a ajuns Fane, taximetristul. Toate lumea știa că fusese îndrăgostit de Ionica. Clocotea ura în privirea lui, iar cuta adâncă de pe frunte îi trăda firea aspră și răzbunătoare.

– Ia zi, de ce ai omorât-o?

– Da ce, eu am omorât-o?

Asta e soarta curvelor care se cred prea doamne.

– Ce vrei să spui ?

– Exact cum auzi. Eu am fost băiat bun, am vrut s-o iau de nevastă, dar Loganul meu era prea jegos. Doamna voia limuzine.

– Ai iubit-o? De asta ai omorât-o?

– N-auzi, domne, că n-am omorâto eu ?

Fețele anchetatorilor cerșeau disperate răspunsuri. Aveau nevoie de un autor, oricum ar fi fost el, și se agățau de orice amănunt.

– Știm că tu ai omorât-o ! Unde erai în lunea în care a fost omorâtă, între orele 7 și 10 seara?

– Da ce, eu mai știu? Probabil în curse.

– Minți. Am verificat la dispecerat. N-ai avut nicio cursă toată ziua.

Au urmat ore grele de întrebări ce se repetau obsesiv. Venise și procurorul care vorbea cu vorbe meșteșugite, încât reușise să-l amețească pe Fane.

Cu un gest de ultimă politețe, al unui om aflat la capătul răbdărilor, procurorul i-a pus în vedere să-și cheme un avocat. A urmat o ordonanță de reținere și un mandat de arestare preventivă pentru 29 de zile.

Se pare că aerul ofensat și rece al lui Fane fusese de ajuns să-l convingă pe judecător că este un real pericol public. A fost dus într-o celulă strâmtă, întunecată, mirosind a aer stătut amestecat cu urină și traspirație. Nu era singur. Perechi de ochi îl priveau ostil din celelalte paturi. Era obosit. Cu mâinile sub cap, scormonea răspunsuri. Nu putea accepta, nici înțelege. Era nevinovat…

– Cu cuțitul sau cu mâinile goale?

A sărit din pat ca trăsnit, neștiind ce i se întâmplă. Deasupra lui sta aplecată o namilă de om, ce îl privea cu un rânjet cretin. N-a răspuns și a încercat să își închidă ochii.

– Ionica cea murdară/ Dimineața când se scoală / Niciodată nu se spală.

– Ce? De unde știi tu de Ionica? Cine ești?

Nici nu știa dacă e vis sau realitate. Individul cel ciudat sărise, numaidecât, la locul lui și bâzâia ca o muscă.

– Aș dori puțină liniște și respect, dacă se poate.

– Liniște ai pe lumea ailaltă și respect să ceri la mă-ta acasă! Aici ești la pușcărie, i-a răspuns tipul din patul de jos.

Îl cam luase frica și abia mai respira. A închis din nou ochii :

– Ionica nu știe / Dar aș vrea să-i spun / Dacă ar fi vie / Te-ar face săpun.

Fane a înlemnit, dar nu îndrăznea să mai zică ceva. De unde naiba o fi știind ăsta de Ionica ? Te pomenești că i-o fi trecut prin pat și o cunoaște.

– Da de unde o știi tu pe Ionica? A întrebat fără să se ridice.

– Mă, tot nu taci?

– Eu sunt de vină? Ce să fac dacă ăsta îmi recită poezii cu Ionica ?

– Bă, tu ești drogat? Ce poezii visezi? Nu vorbește nimeni în afară de tine.

Ia de mai zi ceva dacă poți…V-am spus eu că visa. Cu greu a reușit să mai ațipească :

– La popa la poartă / Stă Ionica moartă/ Cine-o mai vorbi / S-o mănânce coaptă.

– Nici acum n-ai auzit ? Poezia?

Nu răspundea nimeni. Îi venea să-și smulgă părul din cap. – Stai, te-oi prinde, eu, Ionica / Ce, de mine-ți este frică?/ Și Ionica fuge, fuge / Însă moartea o ajunge.

De data asta altcineva vorbise. Nu știa cine, tot ce vedea erau perechi de ochi. Se simțea ca într-un borcan cu păienjeni, iar el era musca.

– Fane, Fane, toată lumea doarme/ Doar Ionica-i moartă/ Mama ei de soartă.

– Visez, e doar un vis.

– Ionica a rămas un vis/ Iar Fane este- acum închis/ De crima ar mărturisi/ Și procurorii s-ar grăbi.

– Nu se aude nimic, e doar imaginația mea, se îmbărbăta Fane.

Dintr-o dată s-a așternut liniștea. Dimineața bătea în pereți, că geamuri n-avea ca să se arate. Se auzea, în hol, vocea unui bărbat, ce fredona o melodie: Soarele de dimineață/Pare supărat pe viață/ Că Ionica lui e moartă/ Fane a lăsat-o-n poartă.

La naiba, dacă și ăsta era vis. S-a ridicat în picioare și a început să izbească ușa celulei :

– Vreau la procuror, scoate-ți-mă de aici! Spun tot!

Și l-au dus la procuror. Fane părea un mort care și-a deschis sicriul și a ieșit să ia o gură de aer.

– Eu am omorât-o, fir-ar a dracului de curvă! Recunosc orice, dar nu mă mai duceți la nebunii ăia.

– Măi Fane, dar am găsit criminalul. A fost și el arestat odată cu tine, dar în altă celulă. A recunoscut aseară. Cică îl mustra conștiința, tot auzea voci care îl făceau criminal. Acum eu ce să fac cu doi criminali? Trebuie să vă mai țin până mai fac cercetări.