Prima celulă apărută în supa primordială la începuturile timpului, chiar prima celulă a însemnat viață. Trăiești. A doua însă a însemnat mișcare. O direcție, un scop foarte clar - spre supraviețuire - indiferent de sacrificiu.

M-am întrebat de multe ori în acești ani de căutări, oare Cine i-a dat ei acea direcție? O întrebare vrednică de considerație, cred eu, laolaltă cu celelalte întrebări pe care ni le punem uneori la ceas de taină.

Omenirea, apărută mult mai târziu, a urmat însă același tipar. De la începuturile noastre am fost mereu în mișcare, într-o căutare permanentă, mereu cutezători, călătorind pe cale. Fiecare bucățică de înțelepciune, fiecare descoperire pe care am făcut-o  de-a lungul timpului, a fost rezultatul unei căutări, a unei încăpățânări aproape asfixiante de a găsi. Ce? Nu știu. Nemurirea. De a găsi ceva, orice. Paradisul pierdut, pântecele mamei, piatra filosofală, o frumusețe străină, spuneți-ii cum doriți. Este trăsătura noastră definitorie, trăsătura singulară care ne definește, subiectiv și obiectiv, în cel mai perfect mod cu putință. Nu Vânători-Culegători, ci mai degrabă Visători-Căutători.

Când nu am găsit, am furat. Am furat foc de la zei. Am supraviețuit cu orice preț. Mereu căutând, mereu curioși, mereu flămânzi. Oare ce se va întâmpla dacă voi gusta din acest fruct? Aceasta este întrebarea care ne diferențiază de restul creației. Natura se adaptează mediului, noi adaptăm mediul la noi înșine. Nu e de mirare așadar că prima piesă extantă de literatură ne vorbește despre căutările lui Odiseu. Visători-Căutători.

Fiecare căutare, fiecare călătorie are un început și un sfârșit. Fiecare călătorie are povestea ei. Toate sunt călătorii ale cunoașterii. Părăsim cuibul și zburăm fix în primul obstacol pe care îl întâlnim. Ne ridicăm - ciobiți, plini de vânătai, plini de zgârieturi - și mergem înainte. Aceasta este marea noastră calitate. Rezistența, elasticitatea, adaptarea. Curiozitatea care ne împinge de la spate. Avem multe calități însă aceasta este cea mai frumoasă. Indiferent de ce mi se întâmplă, merg înainte. Și nu oricum. Mulțumind lui Dumnezeu.

Bineînțeles că nu toți o simțim în mod firesc. Ea trebuie cultivată. Chiar și atunci se vor găsi destui oameni care stau, stau efectiv pe marginea drumului și încearcă să ne pună piedici. O reflexie poate, o proiecție a propriei lor neputințe. Ni se ordonă să fim realiști. Visători suntem numiți, în sens peiorativ. Și bineînțeles, excentrici.

Da, excentrici. Ce înseamnă însă excentric, în sensul strict etimologic? Un om cu centrul de greutate în afara lui. Dacă stau pe loc centrul meu de greutate este în mine. Țintuit, priponit, închis în mine, prins prin forța entropiei de pământ. Cum mut centrul de greutate în afara mea? Făcând un pas în față. Atunci din egocentric devin excentric, adică urmez unei forțe din exterior. Ce este această forță? Această forță este, trebuie să fie și va fi mereu Hristos, iar eu sunt chemat să îi urmez Lui.

Ni se spune despre un orb din naștere care stătea țintuit pe marginea drumului. Toți se mișcau, era o forfotă gălăgioasă de jur împrejurul lui, însă el stătea pe loc, în întuneric. Iisus îl vede, se apropie de el, îl vindecă și el ce face? Cum reacționează? Îl urmează pe Iisus. Și-a schimbat centrul de greutate. A devenit excentric.

Călătoria cu Domnul Iisus

Domnul însă ne spune că noi suntem prietenii Lui, va veni deci și momentul când nu vom mai merge doar în urma Lui pe cale, ci vom călători alături de El. Vom căuta și vom găsi alături de El, răspunsuri la toate întrebările pe care ni le punem uneori la ceas de taină.

Îmi amintesc de o mică istorioară, pertinentă discuției noastre, auzită cu ani în urmă de la un suflet drag. Un om moare, de bătrânețe, și primul lucru pe care îi e dat să îl trăiască, după moarte, este o plimbare pe faleză. O plajă imensă cu nisip alb, fin, plăcut la atingere. Nu era însă singur, împreună cu el era Domnul Iisus. Călătorea alături de El. Privesc ei doi întreaga viață a omului, de la început și până la sfârșit, însemnată în nisipul acela nesfârșit prin urme de pași.

Erau cât vedeai cu ochii două urme de pași și omul înțelege că a doua pereche de pași fusese a Domnului Iisus, care pășise în viață mereu alături de el. La o privire însă mai atentă, omul observă că în momentele cele mai dificile ale vieții lui, atunci când i-a fost cel mai greu, atunci când a suferit cel mai mult, atunci când moartea i-a răpit părinții, apoi nevasta, apoi unul dintre copii, atunci când s-a operat și atunci când i s-a aprins casa - în toate acele momente nu erau pe faleză decât un singur set de pași. Și, pe bună dreptate, se supără și îl întreabă pe Hristos: Doamne, atunci când mi-a fost cel mai greu, știi foarte bine cât am plâns și m-am rugat și iar am plâns, atunci când am suferit atât... în momentele acelea delicate, de mare încercare, atunci când am avut cea mai mare nevoie de Tine, cum ai putut să mă lași singur? Uite sunt doar un set de pași, de ce nu m-ai ajutat atunci? Unde ai fost, unde ai fost în acele momente? Domnul Iisus se întoarce înspre el, se uită cu blândețe și cu dragoste în ochii lui și îi spune: "Acelea au fost momentele în care te-am cărat pe brațe."

Mâine începe pelerinajul de 100 de zile

Iubiții mei, mâine, miercuri 29 iunie, la ora 13 mă voi porni în pelerinajul de care v-am vorbit, 100 de zile, 30 de km pe zi, un km pentru fiecare zi din cele 2922 de zile pe care le-am petrecut în adâncul de departe de la Monumentul Rezistenței Anticomuniste de la intrarea în Parcul Central din Cluj-Napoca. Haideți să ne vedem, să pornim împreună la drum bun sau să ne luăm rămas bun. Vă aștept să călătorim, să ne mișcăm, să căutăm, să mulțumim împreună bunului Dumnezeu. Nu vă promit răspunsuri pentru că nu le am nici eu, însă vă promit întrebări. Promit să ascult, vreau să aflu și eu despre greutățile și necazurile voastre, pentru că voi le-ați tot auzit pe ale mele. Promit să vă feresc atât cât voi putea de ploaie, de arșiță, de lupi răpitori. De alte necazuri am nădejde că mă veți feri voi pe mine.

Fiecare căutare, fiecare călătorie are un început și un sfârșit. Fiecare călătorie are povestea ei. Aceasta este povestea noastră. Haideți să o scriem împreună, pe Facebook sau direct pe tableta inimii, în memorie și în suflet. Cele 100 de zile vor trece oricum. Vor trece indiferent dacă stăm sau ne mișcăm, indiferent dacă vom cădea și ne vom ridica, indiferent dacă vom fi plouați sau arși de soare, indiferent că suntem sau nu excentrici. Doamne ajută-ne să fim!