Ceasuri de taină, de adâncime și de veghe trăim în această perioadă care frumos și șlefuitor ar trebui să zidească, să ridice și să trezească în inimile noastre nu numai colindul Sfântului Crăciun, ci mai ales colindul cel de fiecare zi al rădăcinii în Cer. Duhul Nașterii Domnului este a fi trăit clipă de clipă.
Ca punte-sol de Bucurie spre Marea Sărbătoare a creștinătății, la Mănăstirea Oașa, s-a împlinit cu puțin timp în urmă o binecuvântată săptămână dăruită amintirii vii a Părintelui Arsenie Boca, Bătrân și duhovnic al acestui neam. O plecare la Domnul în 28 noiembrie 1989 ce a deschis o naștere în Cerurile atât de iubite de Părinte încă din ființarea aici, pe pământ.
Am cules din cufărul de simțăminte adunate în acele zile o epistolă scrisă, trimisă parcă inimilor de pretutindeni:
„La împlinirea a 33 de ani de la urcarea la Domnul a părintelui ieromonah Arsenie Boca, ne-am adunat, tineri din toate părțile țării și din diaspora, la Mănăstirea Oașa, pentru a lua parte la slujba de parastas, precum și la alte activități organizate în memoria Sfinției Sale. A fost dorința studenților de a aduce prinos de recunoștință duhovnicului de la Sâmbăta, care lucrează și acum, din Ceruri, încă mult mai lesne decât a putut lucra pe pământ.
Cu acest prilej, sub calda îndrumare a părinților de la Oașa, am căutat să înțelegem măcar puțin din cine a fost părintele Arsenie, pentru că lupta sa întreagă și măsura la care a ajuns par lucruri anevoie de cuprins cu mintea.
Despre viața profund nevoitoare a părintelui, ca și despre o taină a Lui Dumnezeu, probabil că se cuvine mai mult a tăcea... decât a vorbi.
Căci Sfinția Sa a dărâmat orice zid al iubirii de sine, închinându-și Domnului întreaga viață, după cum însuși spunea:
„M-am înhămat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului în Om, fiul mai mic al Lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare, însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant- nu te lasă să te ocupi de nimicurile acestei vieți”.
Deși s-au vădit încă din timpul liceului și mai apoi al studenției înzestrările excepționale ale părintelui, mai cu seamă aplecarea către artele frumoase, spiritualitate și chiar medicină, Sfinția Sa a fost în primul rând un om al tăcerii și al smereniei, un iubitor de rugăciune neîncetată și o pildă de ascultare desăvârșită- un suflet de monah cu dor nestins de Dumnezeu.
De aceea nu s-a considerat vrednic de a primi preoția la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar suferințele îndurate pe nedrept la Canal și prin închisorile comuniste le-a primit ca din mâna Lui Dumnezeu- “Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” (V. Gafencu).
Părintele Arsenie a propovăduit neobosit în rândul tinerilor valorile autentice ale familiei creștine, mai ales curăția trupească și sufletească, iar când nu a mai putut să vorbească din cauza hărțuirii Securității, a transmis crezul său prin picturile din Biserica de la Drăgănescu. Încă și astăzi una dintre picturile părintelui ne transmite cutremurătorul mesaj că la nimic nu folosește să dobândim lumea toată, dacă ne pierdem sufletul:
„Ați început sfârșitul lumii”, spune îngerul de pe zidurile bisericii. Așa am rememorat fir cu fir parcursul vieții pline de sfințenie a Părintelui Arsenie în cadrul atelierelor din excursia la Oașa, căutând să pătrundem, după putințele noastre, în lumina vie a chipului său lăuntric.
A fost o reală bucurie să pot participa la slujba de pomenire a Sfinției Sale și cred că învățătura cea mai de preț cu care am rămas de la părintele este aceasta:
“Cunoștința smerită de sine însuși e mai de preț decât orice știință.
A te birui pe tine e mai mult decât a birui lumea, a învia sufletul tău mai mult decât a învia morții. Cunoașterea de sine și a greșelilor este începutul mântuirii.”
Maria-Alexandra Barbu (București)
Închid în ramă cuvântul Mariei Barbu despre popasul ei la mănăstirea Oașa și despre amintirea Părintelui Arsenie, întorcându-ne în roată la bucuria sfântului colind care ne așteaptă pe toți dimpreună, în pragul sfârșitului de an; mărturia Părintelui Gheorghe Sas, de la Metocul Mănăstirii Oașa, Schitul ”Sf. Ioan Evanghelistul”(Găbud) devenindu-ne ”semn de carte” în epistola sufletului către Dumnezeu în aceste zile de înaltă Sărbătoare:
"Colindele sunt psalmii neamului nostru. Colinda, o declarație de dragoste a țăranului român fata de Dumnezeu.”
Cu Bucurie și inimă-izvor de credință și de trezvie să Îl întâmpinăm, așadar, pe Pruncul Mântuitor!