Când bogaţii plâng: miliardarii României, între gratii şi libertate

Când bogaţii plâng: miliardarii României, între gratii şi libertate

Arestările lui Marius Locic şi Costel Căşuneanu operate în dosarul Voicu nu sunt o premieră judiciară în România. Câţiva dintre cei mai importanţi miliardari ai României postdecembriste au trecut prin arestul Direcţiei de Cercetări Penale, de la Ioan Stoica, patronul „Caritas”, sau Răzvan Temeşan, preşedintele Bancorex, până la Dinu Patriciu sau Puiu Popoviciu, două dintre cele mai importante figuri ale capitalismului românesc actual.

16 ani de luptă anticorupţie. Ani soldaţi cu puţine sentinţe şi multe speculaţii. Ani trăiţi la intensitatea spectacolului mediatico-juridic, cu reprezentaţii de clasă din 1994 încoace. Ani în care particula „anti” s-a consumat, aproape mereu, în paginile ziarelor, pe ecranele televizoarelor şi în celula transformată în mit a Direcţiei de Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei.

Au trecut pe acolo, în toţi aceşti ani, Ioan Stoica, Sever Mureşan, Răzvan Temeşan, Costel Constantin, Triţă Făniţă, Dinu Patriciu, Corneliu Iacobov, Dumitru Sechelariu, Ovidiu Tender, Marian Iancu, Puiu Popoviciu sau Gigi Becali. Bărbaţi politici, afacerişti de succes, oameni-reper în ultimii douăzeci de ani. Făcătorii şi desfăcătorii tranziţiei. Învingătorii cu discurs de victime.

Puţini dintre ei au căzut din purgatoriul arestului preventiv în iadul detenţiei. Lipsa probelor sau viciile de procedură i-au retrimis în libertate. Complicitatea afacerilor oneroase, ridicate pe meterezele unui stat de hârtie, cu arhanghelii justiţiei a fost mereu o constantă în zonele rarefiate ale puterii de la Bucureşti. O mână spală pe alta şi amândouă obrazul.

Ne puteți urmări și pe Google News

Orele petrecute în celulă de emanaţii capitalismului autohton, alături de infractori de drept comun, rămân însă o pagină de neşters în epopeea complicităţilor clientelare din România postdecembristă.

EVZ reconstitutie astăzi câteva drame de alcov şi o istorie care explică, tragic, prezentul. Urmează disecţia unei alianţe perene de interese: cea a triumviratului politică-afaceri-justiţie.

FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU LUPTA ANTICORUPŢIE

Atunci i-au condamnat pe toţi la libertate

„Se prăbuşesc imperiile de carton! Cine urmează?”. Titlu în „Evenimentul zilei”, ianuarie 1997. „Zilnic opinia publică află cu stupoare că vedete ale lumii afacerilor authtone, oameni pe care i-au văzut la televizor desfătându-se prin recepţii, înfăţişaţi ca stâlpi ai economiei de piaţă nu sunt în realitate decât nişte găinari”. Frază extrasă din editorialul semnat de Ion Cristoiu în acelaşi ziar, ianuarie 1997.

Gerald Gorduna şi Ioan Stoica, oamenii din spatele jocurilor piramidale care înnebuniseră România la mijlocul anilor ‘90 – Gerald şi Caritas – erau deja cu câteva luni de arest la activ, gata să pornească pe lungul drum al proceselor penale.

„Săltaţi” în martie, respectiv august 1994, Gorduna şi Stoica erau doar partea vizibilă a alianţei dintre politică şi afaceri. Piesele ce puteau fi sacrificate pe tabla de joc. În august 1994, cu puţine zile înaintea reţinerii clujeanului Ioan Stoica, o remaniere guvernamentală adusese la Palatul Victoria PUNR-ul, partidul lui Gheorghe Funar, primarul Clujului.

„Caritas-ul intră în guvern”, scria presa centrală, insinuând că patronul jocului de întrajutorare devenise, astfel, intangibil. Nu era aşa. Intangibili au rămas doar politicienii şi magistraţii din spatele funcţionării ilegale a Caritas-ului.

Corupţia se scuteşte medical

Pentru o perioadă, anticorupţia putea să stea liniştită. Victoria electorală a Convenţiei Democrate din 1996 a readus însă în prim-plan „cruciada”. Lupta împotriva corupţiei începea să umple din nou pagini întregi de ziare.

Arena politică şi economică din România lua foc în epoca băncilor falimentare, dar mai ales falimentate. Anul 1997 a debutat cu o serie de arestări, una mai spectaculoasă decât alta. Miliardarii României jucau atunci, în premieră, o piesă cu succes la public până în prezent. Actul I – arestul Direcţiei de Cercetări Penale, urmat, adesea, de actul II – eliberarea rapidă.

Majoritatea, “grav bolnavi”, nu suportau regimul de detenţie. În alte cazuri, Parchetul General renunţa singur la acuzaţii după ce anterior perorase cu vehemenţă în marginea campaniei “anticorupţie”.