Am lansat aici, în goana acestei rubrici săptămânale, o mirare care mă macină de ani buni și pe care o eliberez ori de câte ori se ivește un om dispus să răspundă sincer, pentru că dincolo de sinceritate nu vreau să mai privesc și să mai înțeleg nimic.

„Încotro se îndreaptă România?”. Aceasta e întrebarea. Răspunsul l-a încercat, astăzi, Ștefan Mitroi, jurnalist și scriitor, un fiu sensibil al câmpiei care mâine își lansează, la rândul lui, mirările într-un volum delicat: Goarna lui Tuturuz(Rao, 2019).

Să-i dăm cuvântul! „Încotro se îndreaptă România? Hm, mi-ar plăcea să spun că se îndreaptă spre trecut, pentru că în trecut au fost multe lucruri bune. Nu știu, eu aș lărgi întrebarea: încotro se îndreaptă lumea asta toată, trenul ăsta în care e și România într-un compartiment, pe la clasa a III-a pe undeva. Încotro se îndreaptă? Nu știu, cred că se învârte trenul ăsta în jurul cozii. Se învârte, se învârte, e un tren care mușcă din el. Ca un șarpe”.

„Noi, oamenii, parcă vrem să distrugem lumea”

„Și nu mai crește nimic la loc? Se autodevorează?”, insist scurt. „S-ar putea ca trenul ăsta să se ciocnească de el însuși. Asta e tendința: să se ciocnească de el însuși. Se duce, se duce până se prinde din urmă și se izbește de el însuși. Și se alege praful. Adică, noi oamenii, parcă vrem să distrugem lumea asta. Și România… Nu sunt un nostalgic și departe de mine să spun că a fost raiul pe pământ regimul comunist - deși mă revoltă că ne acuză de nostalgie unii care nu s-au născut și n-au trăit atunci -, dar erau multe lucruri mai normale decât astăzi”.

Care ar fi acelea? Ștefan Mitroi nu aștepată să fie invitat de două ori: „În primul rând, relațiile dintre oameni, chiar în zona culturii, se întâmplau lucruri frumoase: au apărut cărți care sunt pe primul raft al literaturii române; încă n-au fost egalate de cărțile apărute de după 1990. Au apărut filme foarte importante, chiar dacă n-au luat premiile mari pe care le-au luat cele care au apărut după, dar s-au luat premii și atunci. Nu mai vorbim de piese de teatru... Apoi, oamenii de cultură se bucurau de o anumită protecție, aveau niște privilegii, care nu prind rău, nu? Cui prinde rău să trăiască mai bine, să nu moară de foame, să se întâlnească, organizat, cu cititorii? Eu am debutat înainte de 1989...”.

Trei cărți cât un Cielo

„Și?”, revin sâcâitor. „Pe trei cărți am luat bani buni, mi-am cumpărat o mașină, un Cielo. Da, da, cu banii de pe trei cărți”, mă pironește cu pivirea, mândru și provocator, Mitroi. „Și-acum ce vă luați pe trei cărți?”. „Azi ce să-mi iau pe trei cărți? Poate îmi iau niște înjurături de la niște oameni, care spun «Iar a apărut Mitroi cu o carte. Ce nevoie avem de cărțile lui?» Și îmi mai iau (n.m. pe cele trei cărți în discuție), așa, o mare iluzie în spate că ar conta chestia asta, că îndrept eu lumea. Fiecare carte pe care o scriu e mincinoasă cu mine atunci când e proaspătă. «Eu o să fiu altfel. Eu îți voi aduce bucuriile alea pe care le aștepți», îmi promite. Îmi dau seama că nu e chiar așa. Și-i spun: «Și tu m-ai mințit, nenorocito! Nu-mi mai trebuie, gata nu mai scriu niciuna!»”.

Ștefan Mitroi se amăgește (și se răsfață) când își promite solemn că nu va mai scrie nicio carte. Imediat cum a pus pana jos, dar imediat cum a sfârșit o carte, începe să se gândească la următoarea. De fapt, scrisul, literatura pentru Ștefan Mitroi e cel mai important aspect al vieții. „Am o familie, dar le-am spus și lor: «Să nu vă faceți iluzii, să nu credeți că, pentru mine, voi sunteți pe primul loc. Sunteți foarte importanți pentru mine, dar eu trăiesc doar pentru literatura mea. De moarte mă tem doar pentru că n-am apucat încă să scriu cartea aceea, cartea. Nu vreau să mor înainte de a o concepe”.

Pătimaș fiul Siliștei (Purani), nu?

Până să răspundeți, dați fuga astăzi la Muzeul Literaturii din București și suflați în Goarna lui Tuturuz!

„Fi-ți-ar poezia a dracu’!”

Copilul Siliștei a avut de mic o relație deosebită cu poezia: „Recitam versuri încă dinainte de a ști să citesc. Mă plimbam prin curte și, așa în minte, cum alții cântă, eu recitam versuri. Le inventam eu. La școală mă numeau «Poetul». Tata era foarte intrigat. «Ce poet, mă, fi-ți-ar poezia a dracu’! Ce-i asta, cine a trăit din asta? Ce poet te faci tu?». Nici unchiul Dudică nu se lăsa mai prejos: «Nepoate - îmi zicea -, tu vrei să fii ca Eminescu, mă?». Auzise și el de Eminescu... «Da, unchiule». «Du-te, bă, cu Eminescu al tău, păi ăla a înnebunit, bă! Vrei să înnebunești și tu? Ia du-te mă de-acilea, mă. Apucă-te, mă, de altceva!”.

O rugăminte la obiect

Ștefan Mitroi este un om credincios. Mai mult, scriitorul îi adresează Divinității, zilnic, o rugăminte. Aceeași: „Îl rog în permanență un singur lucru pe Dumnezeu. Îl rog să existe. Ar fi cea mai mare dezamăgire dacă n-ar exista. Mi-e frică să-mi imaginez că nu va mai fi nimic după ce nu mai sunt. Eu vreau să cred”.

„Numai un ziarist prost nu poate fi ironic”, Ștefan Mitroi, scriitor

Muzeul Național al Literaturii Române va găzdui evenimentul de lansare a volumului Goarna lui Tuturuz de Ștefan Mitroi, astăzi, 24 septembrie, de la ora 18.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe). Invitați: Dinu Săraru și Clara Mărgineanu