Facultatea de medicină m-a învăţat cum să recunosc bolile.

M-a învăţat cum să examinez un bolnav, cum să pun un diagnostic, cum să mă orientez atunci când trimit pacientul la anumite explorări, cum să iau decizia terapeutică potrivită. Şi m-a mai învăţat despre consimţământul informat al pacientului. Pe chestia asta se bate mare monedă în zilele astea. De ce? Din cauza malpraxisului. Când eram în facultate ne povesteau profesorii despre cum anumiţi pacienţi au dat medicii în judecată. La noi încă nu era moda asta. Cazurile pe care ni le prezentau erau din America. Asupra mea cel putin, aceste aspecte nu au avut un impact major pentru că eu voiam sa aud de la ei cum ar trebui să comunicăm noi diagnosticul pacientului. Cum să-i spui unui om: „vezi că ai cancer şi trebuie să te operăm, dar tot nu ai şanse” fără să-l distrugi sufleteşte şi mental? Asta nu ne-au învăţat atunci. Poate acum studenţii sunt ghidaţi oarecum, nu ştiu. Atunci noi trebuia să privim în clinică la modul în care se comportă şi vorbeşte profesorul. Eu unul am observat că pacientul nu ştia că are cancer. Familia era informată dar bolnavul nu. Sincer să fiu nu mi s-a părut corect.

Odată cu experienţa pe care ţi-o dă practica, înveţi să te descurci în orice situaţie. Pericolul major este implicarea iar noi, medicii de linia întâi, cei care urmărim pacienţii pe parcursul vieţii lor, suntem cei mai expuşi. Eu sunt prieten cu mulţi pacienţi. Am o relaţie specială cu ei. Chiar dacă uneori îi mai cert. Chiar dacă uneori mai fac educaţie cu parul. Chiar dacă uneori rag la mamele care fac greşeli majore în alimentaţia copiilor. Am avut un caz deosebit zilele trecute. O tută de mamă a dat mici copilului de 6 luni. Cum să fii atât de idioată? Să dai unui sugar mici, plini de condimente, făcuţi, sunt sigur, din carne de calitate înoielnică, eventual de câine. Normal, ăsta mic a făcut diaree, a vărsat foarte mult, s-a deshidratat şi l-am trimis la spital cu perfuzie. Şi când am văzut ce mirată se uita mă-sa la mine, normal că am bisericit-o. S-a supărat pe mine, a făcut bot, a zis că mă reclamă. I-am replicat că mi se rupe. Însă când s-a întors de la spital a venit la mine, spăşită şi mi-a mulţumit din suflet că i-am salvat copilul. I-am spus că am înjurat-o spre binele ei. Ne-am împăcat. Acum mă sună pentru orice chestie. Şi eu răspund şi stau de vorbă cu ea pentru că îmi pasă. Asta e munca de linia întâi. Fără sclifoseli, fără falsă pudoare, fără să te temi că pacientul are dreptul de a te reclama, fără să-ţi pese de aberaţiile pe care ţi le toarnă. Doar tu şi curajul tău de a lua, în câteva minute, decizii care pot face diferenţa între viaţă şi moarte. Fără să ai radiologie, laborator de analize, ecografie şi altele. Doar tu şi flerul tău clinic. Nu e uşor, nu?

***

Intru în dispensar. Car o mare oboseală după mine dar sper să nu se vadă. Car multe gânduri despre suferinţe cu care m-am încărcat. Car multe frustrări. Car multe nemulţumiri. Car multe confidenţe, multe secrete, multe speranţe pe care mulţi şi le-au pus şi le pun în mine. Şi mai ales, car un mare reproş. De ce, Doamne, ai semănat în genele multora dintre noi cancerul?

Primul pacient. O bunică. În cârje. Abia merge. Are multe riduri bunica asta pe faţă. Are mâini crăpate. De muncă. Mâini anchilozate de poliartrită.

• Bună ziua domnu doctor.
• Bună ziua mamă. Ce ai păţit?
• Eu nu am păţit nimic. Mă mai dor oasele din când în când. Mai ales cu vremea asta umedă.
• Să te ajut, bunică, să stai jos.

Deşi arăt ca un măcelar sunt capabil de multă gentileţe în gesturi. Pun bunica pe canapea. Îmi iau tensiometrul şi dau să măsor tensiunea arterială. Ştiu că nu e corect, nu aşa se consultă, dar ăsta e primul gest. Gest prin care obişnuiesc bolnavul cu prezenţa mea, cu atingerea mea, înainte de a mă insinua în sufletul lui. Bunica se uită mirată.

• Domnu doctor, nu am venit la consultaţie.
• Păi, cum aşa?
• Am venit să vă rog să veniţi la omul meu. Abia a ieşit din spital. Nu se sime bine. Şi a zis că nu are încredere în medicii de acolo. Să veniţi dumneavoastră să-l vedeţi. Că el ţine minte cum i-aţi dat, acum doi ani, două injecţii şi nu l-a mai durut nimic.
• Vin, bunică, vin. Dar cu ce ai ajuns până aici? Că ştiu că stai departe.
• Cu căruţa. M-a adus băiatul.

Mă uit la ea.

• Eu mă mai uit şi în buletin. Ştiu că aşa sunt bătrâneţile. Cu dureri, cu boală, cu multe altele. Nu mă tem de moarte. Mă tem de paralizie. Să nu chinui pe alţii.

Nu mai spun nimic. Iau tensiometrul şi stetoscopul.

• Hai să mergem bunică. Mergem cu maşina mea. Spune-i băiatului să plece.

Ajungem. Ajut bunica să coboare şi intrăm în curte. E noroi. Nu-mi pasă. Intrăm în casă. Bunicul stătea pe cuptor. Nu dormea. Privea într-un punct fix.

• Bună ziua bunicule. Ce mai faci?
• Nu bine, domn doctor, nu bine. Am fost la spital. Cum am plecat, aşa am venit. Mi-au spus că nu mă pot opera.
• Dar ce te doare?
• Burta, domn doctor, burta.
• Ia să văd eu biletul de externare.

Îl primesc. Morţii mă-sii! Cancer de cap de pancreas. Cu metastaze. Inoperabil. Poate mai încolo, dacă va face icter, îi vor face chirurgii un drenaj paleativ al bilei.

Bunicul s-a dat jos de pe cuptor. Bunica s-a aşezat lângă el. Doi bătrâni, apăsaţi de ani şi boli, căutând sănătate. Căutând unul în altul forţa de a mai trăi ozi, două, trei. Doi bătrâni care mă privesc cu atâta speranţă, cu atâta încredrere. Că am făcut eu nu ştiu ce injecţii şi am luat durerea. Ce naiba să fac? Am un mare nod în gât. Două priviri care îmi amintesc de povara pe care o port. Două vieţi. El şi ea. Au îndurat multe. Au împărţit multe. Acum trebuie să se despartă. Bunicul va pleca în câteva luni. Asta în cel mai bun caz. În chinuri. În dureri. Bunica va pleca şi ea repede după el. Nu cred că va dura un an. De unde ştiu toate astea? Le simt, naiba sa ma ia! Le-am mai văzut. Privirile alea. Speranţele alea. Tăcerea aia. Şi eu. Eu care ştiu că bunicul e condamnat la moarte. Ce să fac? Să-i iau şi bruma de speranţă care-i mai dăruieşte câteva zile? Nu! La naiba cu deontologia! Pun biletul în buzunar.

• Habar nu au, ăia de la spital. Tot eu trebuie să te tratez bunicule. Cred că era aglomerat, de asta te-au trimis înapoi. Stai liniştit. Facem tratament. Injecţii.

Când aude astea, bunicul se colorează la faţă.

• Da domnu doctor, injecţii din alea pe care le-am făcut atunci. Că tare bune mai erau. Nu mă mai durea nimic.
• Da bunicule. Sunt acuma nişte injecţii speciale. Mai bune. Moderne. Ai să te simţi mai bine. Dar să ştii că nu putem vindeca boala.
• Păi nici nu se poate. La anii ăştia, domnu doctor, putem doar ameliora. Bolile care se fac în ani de zile nu se mai vindecă. Măcar să nu mă mai doară.
• Am eu grijă. Bunicule, nu te va mai durea nimic.

Am mai stat la discuţii. Mi-a povestit bunicul ăsta despre război, despre foamete, despre comunism, despre colectivizare, despre CAP-uri. Bunica ne asculta fără să ne întrerupă. Că doar vorbesc bărbaţii. Aşa e la ţară.

Plec. În drum spre cabinet meditez la combinaţia de antalgice pe care i-o voi administra. Eu personal. Aşa cum am facut acum doi ani. Cât timp? Cât va fi nevoie. Mă voi duce zilnic la bunicul ăsta. Şi voi suferi alături de el, aşa cum am făcut-o alături de mulţi alţii. Mă vezi, Doamne? Ne vezi? Îţi pasă?

***

Ajung la cabinet. În faţa uşii sunt două femei. Mama şi fiica. Mama are 50 de ani. Ştiu povestea ei. E necăjită. Caz social. Bărbatul i-a murit acum un an. Ciroză. Un beţiv care o bătea toată ziua. Ea a rămas cu trei copii. Trei fete. Două sunt plecate. Una la Timişoara şi una la Petroşani. Cea care a rămas cu ea e retardată. Nah, copil făcut la beţie. Când o văd am o strângere de inimă. Femeia asta nu avea asigurări de sănătate. I s-a făcut rău într-o zi şi mi-a fost adusă de urgenţă. Un vecin milostiv a dus-o cu maşina, că stă sub pădure. Departe de dispensar. Făcuse un puseu de hipertensiune. Am stabilizat-o. Însă în urma consultaţiei am descoperit o tumoră la sân. Mare. Cu ganglioni în axilă. Am vrut să o trimit la mamografie. Mi-a spus că nu are bani. I-am dat eu. Am pus o vorbă la primărie să-i facă ajutor social. Să aibă măcar asigurări de sănătate.

Când s-a întors cu mamografia mi-a fost clar diagnosticul. Cancer de sân. Am internat-o la chirurgie. I-au făcut biopsie. S-a confirmat. Cancer. Agresiv. Ultimul stadiu. Inoperabil. Au trimis-o la oncologie.

Acum e la mine. Fără păr în cap, galbenă, slabă. Nu mai are mult de trăit. O pun pe canapeaua de consultaţii. O întreb cum se simte. Plânge.

• Nu mai contează domn doctor. Am venit să vă văd pentru ultima oara şi să vă mulţumesc pentru tot.

Tac. Sunt pacienţi, sunt situaţii care mă lasă fără cuvinte. Pe mine, medicul. Pe mine, scriitorul. Pe mine, omul. Nu neapărat în ordinea asta.

***

Zilele trecute am consultat un băieţel de 10 ani. Cosmin îl cheamă. Are ochi albaştri, păr blond şi e sâsâit. E foarte cuminte. Îi place matematica. Îi plac şi ceasurile. Seamană cu mine, când eram mic. Grăsuţ, cu părul pieptănat într-o parte. Sfios. Timid chiar. Eu i-am dibuit slăbiciunea şi de fiecare dată când trece pe la cabinet îl las să se joace cu ceasul meu. Îi place. Că are multe cadrane mici şi multe butoane. O jarcă de ceas de medic care lucrează la dispensarul comunal dar foarte frumos pentru acest copil. Pe Cosmin îl durea un genunchi. Stângul. L-am palpat foarte atent. I-am făcut o droaie de manevre. Mi s-a părut ca am simţit ceva. Fără să alarmez mama i-am spus că vreau să facem o radiografie.

• Ştiti, el e foarte frisos. Mă tem să nu urle pe acolo. Nu vine decât la dumneavoastră fără să plângă. Am stat cu el mult timp în spital când era mai mic. Ştiţi că făcea bronşitele alea care nu cedau la nimic. A făcut multe injecţii. Şi acum se teme de medici şi asistente. Cum vede halatul alb, cum se apucă de plâns. Nu cred că va sta cuminte la rază.

Vorebesc cu el. Îi explic că trebuie să meargă să facă o poză. Şi ca să iasă poza bine, trebuie să stea nemişcat şi să nu plângă. Şi că dacă e cuminte îi voi da ceasul meu. Să facă poză cu el. A fost aşa bucuros. Cand s-a întors, mi-a spus mama că a fost foarte liniştit. A privit doar la ceasul meu, fascinat de cadranele pe care acele minuscule se învârteau. Că, deh, l-am învăţat eu să dea drumul la cronograf.

Mă uit pe film şi pe buletinul de radiologie. Să cad jos. Tumoră. Radiologul recomandă biopsie. Mă raliez la părerea lui. Explic mamei că trebuie să vedem ce e acolo. Mă abţin de la speculaţii. Lui Cosmin îi spun că îi dau ceasul de tot. Asta dacă va vorbi cu un nene de la spital. Că nenea ăla vrea să-i mai facă o poză. Că a auzit că el arată bine în poze.

Doamne, dacă şi copilul ăsta are cancer, zău că prefer să ard naibii în iad decât să stau în raiul Tău plin de îngeri smulşi de pe pământ. De Tine depinde. Vrei sufletul meu?