E pur şi simplu război deschis între Camera Lorzilor şi guvernul May pe chestiunea Brexituluil. În decurs o săptămână, guvernul conservator a încasat două înfrângeri sonore, ambele în Camera superioară de la Londra, ceea ce a deschis într-o manieră definitivă criza instituţională care există de fapt de mai multe luni între Lorzi şi executiv privind procedurile de ieşire din Uniunea Europeană.

Două voturi fundamentale au scos în evidenţă această prăpastie. Primul, acum două zile, i-a găsit pe Lorzi votând compact pentru recunoaşterea unei serii de drepturi cetăţenilor europeni rezidenţi pe teritoriul britanic, aceasta pentru a evita ca să fie consideraţi doar simpli imigranţi.

Al doilea vot, mai actual, a văzut crescând un front transversal al Lorzilor compus din laburişti, liberal-democraţi şi câţiva dizidenţi din partidul conservator, care au votat un amendament la legea de activare a procedurilor de ieşire din UE cu care Camera Superioară a impus ca Parlamentul să aibă ultimul cuvânt (chiar cu drept de veto) în faza finală a acordului cu Europa.

Din punct de vedere structural, legea ar putea şi să nu producă efecte radicale: aprobarea amendamentelor este de fapt acum supusă votului Camerei Comunelor care, cel puţin acum, pare orientată să refuze modificările introduse de Lorzi şi deci ar putea acorda Theresei May puterea de a prezenta celorlalte State memebre ale Uniunii comunicarea oficială privind hotărârea de activare a articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, fără a mai fi obligată să se prezinte în faţa Camerelor.

Din punct de vedere instituţionnal, confruntarea dintre executiv şi una din cele două Camere afectează sigur planurile guvernului May, care a făcut din activarea procedurilor de ieşire din Europa obiectivul principal al politicii sale.

Confruntarea dintre puterea executivă şi puterea legislativă a condus inevitabil mulţi parlamentari şi observatori să pună în alertă societatea britanică asupra acestei tensiuni instituţionale.

Susţinătorii amendamentului s-au agăţat de dreptul Parlamentului să hotărască ca reprezentanţi ai poporului Regatului Unit, asupra soartei unui eveniment atât de radical pentru societatea britanică şi pentru relaţiile Londrei cu restul lumii.

Printre susţinătorii propunerii votului din Parlament, merită o atenţie cuvintele Lordului Heseltine, un istoric, deputat conservator, cara a afirmat foarte direct că Parlamentul este unicul şi ultimul apărător al suveranităţii naţionale, concluzionând cât de important este ca acesta să aibă ultimul cuvânt asupra unei alegeri care va afecta, inevitabil, viitoarele generaţii britanice.

Alţi parlamentari consideră că Parlamentul vrea să-şi aroge dreptul de a hotărî soarta poporului britanic, trecând peste votul de la referendumul din iunie 2016. S-ar putea produce o ruptură între Lorzi şi electorat, din cauza acestei hotărâri a Camerei superioare, mai ales că ea nu există pe o bază electivă aşa cum e Camera Comunelor.

Sub acest aspect, e evident că dezbaterea nu priveşte  numai legea asupra activării art. 50 de la Lisabona, ci îmbracă o arie mult mai amplă, ca raporturile de forţă între alegerea directă a poporului şi democraţia reprezentativă, care comportă multe dubii asupra votului la referendum.