Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au publicat decizia de achitare a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu. Acesta a fost trimis în judecată de DNA pentru mărturie mincionasă.

Judecătorii ICCJ au decis definitiv că fapta pentru care a fost trimis în judectă Călin Popescu Tăriceanu nu există, după cum relatează luju.ro.

Magistrații Mirela Sorina Popescu, Francisca Maria Vasile, Silvia Cerbu și Ana Hermină Iancu de la Înalta Curte au dispus o soluție de achitare  definitivă a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu în cauza în care a fost trimis în judecată pentru mărturie mincinoasă. Instanța a menținut sentința de la fond care fost dispusă de un complet de 3 judecători ICCJ.

„(Călin Popescu Tăriceanu – n. red.) Nu a urmărit împiedicarea actului de justiție, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege și pe care organul judiciar l-a ignorat... Această manieră de strângere a probelor ar face iluzorii drepturile procesuale ale părților și ar încalcă obligațiile legale ale organului judiciar”, se arată în decizia publicată, conform sursei citate.

Judecătoarea Ioana Bogdan a făcut opinie separată, în sensul trimiterii dosarului la rejudecare.

Acuzațiile aduse lui Călin Popescu Tăriceanu

Călin Popescu Tăriceanu a fost acuzat că în declarația de martor pe care a dat-o la parchet, într-un alt dosar, ar fi făcut afirmații neadevărate și nu ar fi declarat tot ceea ce știa. Drept urmare, a fost trimis în judecată pentru mărturie mincinoasă și favorizarea infractorului. În instanța acuzația a fost schimbată în mărturie mincinoasă.

Instanța a decis că fostul premier nu a urmărit împiedicarea actului de justiție, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege, pe care organul judiciar l-a ignorat. Conform deciziei de achitare, la momentul audierii, procurorii sugerau o presupusă implicare a lui Tăriceanu în activități infracționale (lucru care nu s-a dovedit - n.red.). În acest context, parchetul avea obligația legală de a-i aduce la cunoștință dreptul la tăcere ori dreptul de a nu se incrimina.

„Procurorul avea reprezentarea faptului că persoană vizată de audiere putea evalua facil că declarația/audierea ar putea conduce la autoincriminare, în ipoteza în care ar fi confirmat că are cunoștință despre faptele sau împrejurările asupra cărora urmă a fi întrebat, astfel recunoscând implicarea să în conduită ilicită ce constituia obiect al cercetării penale, independent de limite și consecințe”, se mai arată în decizia instanței.

Motivarea judecătorilor ICCJ

Iată pasaje din decizia Înaltei Curți, conform luju.ro.

„Articolul 118 din Codul de procedura penală, cu denumirea marginală, dreptul martorului de a nu se acuză, reglementează ipoteza în care propria declarație nu va fi folosită împotriva persoanei audiate, după convertirea calității sale din martor în inculpat.

Acest text nu se constituie într-o scuză apriorică sau într-un mecanism obiectiv și absolut de înlăturare a încălcării drepturilor procesuale, în cazul unei audieri cu valență autoincriminatoare, în condițiile în care organul judiciar avea date în acest sens. Legiuitorul a generat remediul pentru situația în care, în condiții de loialitate a administrării probelor, deci fără o evaluare posibilă anterioară a autoincriminarii se ajunge totuși la un astfel de rezultat. În cazul martorului A., organul judiciar însă, evaluase în mod repetat valență contribuției și implicării sale, astfel cum s-a arătat anterior. Inculpatul, plasându-se în contextul activității ce făcea obiectul analizei organului judiciar, evaluase, la rândul sau, în mod firesc, o posibilitate de autoincriminare.

Că urmare, persoană audiată nu a urmărit împiedicarea actului de justiție, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege și pe care organul judiciar l-a ignorat, cu convingerea existenței sau aplicării ulterioare a textului remediului prevăzut de art. 118 din Codul de procedura penală.

Dreptul la tăcere nu poate fi condiționat

Dreptul de a nu se autoincrimina ori dreptul la tăcere nu poate fi condiționat de decizia organelor de urmărire penală de a formulă sau nu acuzații împotriva unei persoane despre care aveau indicii că este plasată în contextul infracțional cercetat.

Atunci când, deși acuzarea este în posesia unor indicii că o persoană este implicată într-o activitate infracțională, nu-i aduce la cunoștință aceste aspecte și «alege» modalități alternative de ascultare a să, pentru că ulterior declarațiile să constituie probe și să fie valorificate în dosarul penal, chiar dacă nu împotriva aceleiași persoane, ci a participanților, dreptul la un proces echitabil nu este respectat, fiind viciat sub aspectul loialității administrării probelor.

Această manieră de strângere a probelor ar face iluzorii drepturile procesuale ale părților și ar încalcă obligațiile legale ale organului judiciar.

(…)

Instanța de control judiciar adaugă argumentele anterioare celor evocate de prima instanța referitoare la lipsa cadrului procesual în care a fost dată declarația, respectiv lipsa calității propriu-zise de martor sau lipsa calității prevăzută de lege pentru subiectul activ calificat, ce determina absența unei condiții de tipicitate obiectivă și generează aplicabilitatea dispozițiilor art.16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penală. Ordinea legală de preferință, prevăzută de art. 16 din Codul de procedura penală a impus menținerea temeiului achitării”, se arată în documentul emis de judecători.