La un moment dat, scriitorul povestea ceva, cu mare vervă, iar eu l-am întrerupt, făcând cu candoare următoarea remarcă: – Să ştiţi că aveţi talent de povestitor! Aţi putea să scrieţi proză! Marin Preda s-a uitat la mine nedumerit, pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii, apoi a înţeles că e o glumă şi a izbucnit în râs: – He! He! He!
★★★
Istorisirea pe care am întrerupt- o cu gluma mea se referea la Alexandru Piru, un critic şi istoric literar foarte pitoresc, cândva discipol al lui G. Călinescu:
– Mulţi mă întreabă – spunea Marin Preda – de ce stau de vorbă atât de mult cu Piru. Mă închid cu el în biroul de la Cartea Românească şi persoanele care aşteaptă în anticameră se enervează. A venit momentul să explic ce îmi place la el: e nemaipomenit de urât. N-am mai văzut un om atât de urât. Mă uit la faţa lui şi nu-mi vine să cred că există în realitate.
Am adăugat şi eu ceva care l-a amuzat pe Marin Preda:
– Nu ştiu dacă aţi auzit de un scriitor din provincie: Teodor Parapiru. Mă întreb cum va fi când Piru va face cunoştinţă cu el. Piru se va prezenta, bineînţeles, "Piru". Iar celălalt îi va răspunde "Parapiru".
★★★
Când urma să-mi apară prima carte de critică literară (în 1977) la Editura Cartea Românească, Marin Preda, directorul editurii, m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat:
– De ce ai vrut să publici la Cartea Românească şi nu la altă editură?
Am fost tentat să-i răspund: fiindcă e editura cu cel mai mare prestigiu. Dar am mers cu sinceritatea şi mai departe şi i-am mărturisit:
– E singura editură unde pot să-l laud oricât pe directorul ei, în paginile cărţii, fără să mă compromit.
– Bine gândit, a spus Marin Preda.
După o pauză, a adăugat, deschizând teancul de şpalturi ale cărţii mele, pe care le îl avea în faţă:
– Ai scris şi despre alţii, nu numai despre mine. Dar… e în regulă.
★★★
Un autor lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu insistenţele lui era Norman Manea. Am fost de faţă, într-o zi, când Norman Manea, obraznic-umil, a deschis pentru a şaptea oară uşa biroului lui Marin Preda, ca să se intereseze de soarta unui manuscris al lui. Directorul i-a spus în stil ţărănesc, cu o ironie subtilă:
– Dacă deschizi mereu uşa cuptorului ca să vezi dacă s-a copt cozonacul, nu se mai coace.
★★★
La câteva luni după apariţia amplului său roman "Cel mai iubit dintre pământeni", Marin Preda a fost găsit mort în camera sa de la Palatul Mogoşoaia (care avea camere rezervate pentru scriitori). Vestea a produs stupoare. Împreună cu Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsufleţit al marelui scriitor, la morgă. În încăperea prozaic-lugubră (cu lopeţi, găleţi cu ciment şi roabe împrăştiate peste tot, probabil pentru o renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărţile lui nu mai reprezenta nimic.

Ce cărţi cumpărăm?
Sara Iercoşan, Din secolul marilor clasici, studii şi articole de istorie literară, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă (folosind informaţii mai puţin cunoscute sau cunoscute, dar ignorate, autoarea reconstituie momente din biografia unor mari scriitori ca Alecsandri, Eminescu, Caragiale sau Slavici).
Eugen Uricaru, Plan de rezervă, roman, Bucureşti, Ed. Cartea Românească (autorul, un tehnician al misterului, aduce în primplan personaje nebulos-malefice din timpul comunismului, dar şi pe victimele acestora, de o puritate care le face vulnerabile).
Ce cărţi nu cumpărăm?
Marian Ghiţă, Durematica, Bucureşti, Ed. Revers (versuri de o originalitate forţată, lipsită de graţie, de genul: "Aşa-mi vine câteodată/ să mă sui la mine-n cap/ şi de-acolo să-mi dau drumul/ la urlat şi la ţipat"; se pare că autorul a reuşit pânp la urmă să se suie la el în cap).
L. Bogdan Turcu, Simţământ îmbătat în cuvânt, ediţia a II-a, reconstituită, Sebeş, Emma Books (autorul are un stil teatral şi foloseşte cu predilecţie neologisme al căror sens nu-l cunoaşte bine: "La ce folos două aripi clătinânde/ Pe umeri biciuiţi de timp perisabil?" etc.)