Munții Buzăului, de la cei 1.200 de metri ai lor, se prezintă impecabil pentru o zi de toamnă târzie. Frumusețile locului pălesc în fața stării drumurilor de acces. Chiar la intrarea în Sărata Monteoru dinspre Ploiești, câteva gropi în drumul îngust te avertizează de ceea ce va urma.

Odată cazat la una din numeroasele pensiuni din localitata Sărata Monteoru, turistul începe să se intereseze ce ar mai fi de vizitat în afară de celebrii vulcani noroioși de la Pâclele Mari din Buzău.

Cei 40 de kilometri se parcurg în 40 de minute. Drumul până în vârful dealurilor este bine marcat și deloc aglomerat. „Lava” produsă de câteva conuri „fierbătoare” este produsă de gazele naturale aflate la 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos, în combinație cu apa din subsol. O parcare improvizată îți garantează securitatea mașinii. Adulții plătesc patru lei, copiii - un leu. După ce treci printr-o poartă metalică pășești în deșertul de noroi uscat. Când plouă, perimetrul este închis. În timpul vizitei este interzis fumatul și nu este indicat ca pielea să vină în contact cu noroiul care se revarsă din craterele nu mai mari de un metru.

Sport extrem

Temerarii nu vin aici doar pentru a fotografia „vulcanii”. Urcă pe dealurile înalte din apropiere și se aruncă în gol, ținând strâns în mâini o parapantă. Zboară lin, sub privirile prietenilor invidioși, cu mâna streașină la ochi pentru a se feri de razele soarelui blând de octombrie. După numerele de înmatriculare ale mașinilor, pasionații de zbor au venit tocmai din Vaslui și Botoșani pentru a pluti deasupra „deșertului” din Pâclele Mari.

Spre lacul din deal

Decizia de a pleca spre localitatea Odăile pentru a vizita lacul „de pe vârf de deal” ,așa cum a fost prezentat într- o hartă a pensiunii, nu a fost cea mai înțeleaptă. Harta spune că distanța de 22 kilometri poate fi parcursă în 43 de minute. În realitate, drumul este mult mai anevoios. În ciuda peisajului care te lasă mut de admirație, în care predomină mestecenii alb-ruginii, drumul județean care alternează cu cel comunal este aproape impracticabil. Singuri în pustietate și sătul de gropile din asfaltul tot mai rar la vedere, am decis să ignor „sfaturile” GPS-ului și la prima intersecție am ales drumul care părea mai uzitat. După aproape zece kilometri, alegerea mea s-a oprit într-un tufiș. Acolo s-a terminat drumul, în vârf de deal, și cu vocea GPSului, aproape amenințătoare, să virez la stânga, unde urca un drum pentru căruțe, două urme paralele și cerul albastru deasupra. Sătul de aventură, fără mașină pregătită pentru off-road, am întors și, la răscrucea ghinionistă, am pornit pe drumul indicat de hartă.

Zidul lui Manole

Reabilitat de două ori și tot de două ori calamitat de apele care au dat năvală peste el, drumul îngust acoperit cu pietriș dintre Scoroșești și Suchea pare părăsit. Neamenajat și net inferior unui drum forestier, cărarea din munți nu poate contribui la dezvoltarea turismului rural. Dacă vara arată astfel, iarna, cel mai probabil, este impracticabil.

„Tot înainte”, către balta din sat

Puținele sate prin care trece sunt mici, ascunse sub coamele dealurilor, cenușii și tăcute. Într-un final, am ajuns în Odăile și am întrebat unde-i lacul. „Tot înainte!”, a fost sfatul unei femei. Când am ieșit din sat, am întrebat din nou: „Este în spate”, ne îndrumă un băietan cuviincios de opt – nouă ani. „Cum așa? De acolo venim și nu l-am văzut!”. Neîncrezător în spusele copilului am întrebat un nene cu nasul roșu ce stătea în poartă și contempla, suflecat la mâneci, zarea. „E aici, pe stânga, la 50, 100, 200 de metri!”. Nedumeriți, am întors mașina și am holbat ochii atenți la partea stângă. În câteva secunde, o baltă mai sănătoasă, împrejmuită cu gard și cu o fântână cu cumpănă pentru adăpatul animalelor ni s-a ivit sub nas. Era celebrul lac trecut ca obiectiv turistic pe harta pensiunii din Sărata Monteoru. Am râs. Atât noi cât și vreo cinci curci care priveau nedumerite turiștii de ocazie rătăciți pe malul „lacului”. La întoarcere am folosit un alt drum. Mai bun și asfaltat. 55 de kilometri într- o oră. Un vin roșu și o tochitură cu cârnați de Pleșcoi a încheiat peripețiile unei frumoase zi de toamnă.