După zece ani de opoziţie (1929 – n.r.), ... la alegerile generale, Iuliu Maniu, fără să mă întrebe, mi-a fixat candidature în judeţul Neamţ. Întâia alegere parţială s-a produs însă în judeţul Vlaşca, unde m-am născut.
(...) Am primit. Dar campania electorală făcută alături de un demagog fără scrupule, care era şeful politic al judeţului, mi-a dezvăluit cu cruzime ce înseamnă democraţia pe teren. (...) Adversarul meu era un liberal. Domnul Iuca, om care se trudise ca nimeni altul pentru nevoile judeţului. Dar trebuia înfrânt cu orice preţ, nu atât pentru mine, cât pentru onoarea partidului naţional-ţărănesc. Un agent electoral deşirat la trup şi la vorbă îl înfăţişa în comparaţie cu mine. Se spunea despre adversar că ar fi albanez de origine. Aceasta constituia punctul culminant al discursului. „Căci, ce este el?, repezea întrebarea în ţăran namila de agent. El este un venetic, un comitagiu pripăşit pe aici. Ca să nu-l auziţi voi că e străin, se încuie în casă şi cântă toată noaptea Riki-tiki-tavi, imnul albanezilor. Să-l trimitem la urmă lui?”.
Riki-tiki-tavi era numele unei drame, citit de agent pe afişele Teatrului Naţional. Auzind această grozăvie neînţeleasă, ţărănii, a căror mulţime era împănată de alţi agenţi, strigau din răsputeri: „Afară cu el! Nu ne trebuie!”. Prinzând avânt, namila întorcea vorba către mine: „Pe când candidatul nostru – numele nu mi-l putea rosti bine! – el cântă din zori până în seară numai Deşteaptă-te, române! Pe ogoarele voastre!” „Ura! Să trăiască!”, striga mulţimea, satisfăcută de această ispravă a mea. Apoi venea la cuvânt şeful politic, demagog fără pereche.
(...) După expozeu, veneam eu la rând: „Candidatul nostru e professor universitar, adică d-ăia care-i face pe studenţi. Candidatul nostru este scriitor, adică aşa cum aveţi şi voi la primărie.” „Ura, să trăiască! Să trăiască!”, urlau ţărănii. „Dacă am pune într-o balanță, nu pe Iuca albanezul, dar pe Brătieni, partidul lor cu tot, şi în cealaltă pe candidatul nostru, tot el ar atârna mai greu!” „Ura, să trăiască! Uraaa!”, strigă mulţimea înflăcărată de agenţi. Ideea democrată triumfa mai ales când oratorul ajungea la obârşia mea. „V-am chemat, fraţilor, să alegeţi os de ţăran, căci candidatul nostru e fecior de plugar daci din Bulbucată, precum eu sunt fecior de ţăran din Bucureşti. Ura, să trăim!”. Fraza, ţipată cu voce maximă şi cu o bătaie de pumn în piept, stârnea urale nesfârşite. Ţărănii erau fericiţi că plugarii din Bucureşti au dat o odraslă ca oratorul. „La urma urmei, oricare ar fi candidatul, fraţilor, ştiţi că este o vorba românească: Ce? Mă uit eu la câine sau mă uit al cui e câinele?”
Şi arătându-mă cu degetul, printr-un gest de absolută proprietate, striga: „Câinele este al partidului naţional-ţărănesc! Ura, să trăiască!”. În maşină de la un sat la altul, în timp ce oratorul ronţăia ceapă crudă cu pâine, ca să nu răguşească, mă lămurea: „Frate Ionică, să nu te superi c-am zis câinele partidului; proştii ăştia nu înţelege ce e aia candidat independent”. Am fost ales cu o majoritate zdrobitoare. (...) A doua zi după biruinţă, curtea unde locuiam era neagră de căciulile vlăscenilor. Miile de făgăduieli ale demagogului ajungeau la soroc. (...) Cei mai mulţi cereau să-i fac pădurari sau sergenţi de stradă în Bucureşti. Întrebam pe cine voia să fie sergent de stradă: Cât pământ ai? Douăzeci de pogoane. Douăzeci de pogoane în Vlaşca înseamnă o mare avere. Cui o laşi s-o muncească? O dau în parte. Şi de ce vrei să te faci sergent de stradă? Mi s-a urât cu munca. Să mă mai odihnesc şi eu, că a venit partidul la putere“. (“Zile negre, zile albe, memorii”, Nichifor Crainic, Casa editorial „Gândirea“, 1991)
Recomandările noastre
