În ziua solstiţiului de iarnă, butucul, buturuga, era adusă în casă de cel mai în vârstă şi cel mai mic din familie. În acea zi, mai târziu, în ziua Crăciunului, butucul era consacrat cu vin roşu şi ulei de calitate. Nici lemnul nu putea să fie oarecare, de brad, sau fag. Nu! Neapărat, buturuga, butucul, trebuia să fie din lemn de stejar sau dintr-un copac fructifer.
Se alegea stejar, sau lemn de măr, de păr, sau gutui, pentru că acest fel de lemn arde cu scântei şi sunete ciudate. Se credea că, dacă, scânteile sunt multe şi înalte, adică se ridicau în sus pe horn, sau pe şemineu, este semn de an bun, de viitor îmbelşugat şi sigur, fără războaie şi năvăliri.
Butucul este un simbol al anului vechi care se jertfeşte, prin ardere, ca să aducă pace, bunăstare şi sănătate. Leagă pe moşi şi strămoşi cu viitorul, cu noul care abia începe. Cărbunii rezultaţi din arderea butucului consacrat erau puşi la păstarate, cu grijă. În caz de cumpănă, de primejdie sau boală, în acea familie, se ardea un cărbune din butucul de Crăciun, ca să readucă cele bune înapoi! Sunt multe, foarte multe, poveştile despre butucul de Crăciun. Să ne amintim că şi în serialul „Twin Peaks” o femeie, care avea darul prezicerilor, ţinea în braţe un butuc, buturuga de Crăciun!
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
