De peste 30 de ani face acelaşi lucru – se antrenează să devină cea mai bună suliţaşă din lume. Peste câteva zile va bifa a şasea participare la Campionatele Europene de Atletism şi poate n-ar fi nimic dacă n-ar avea 43 de ani bătuţi pe muchie. Acum doi ani, stabilise alt record: cea mai în vârstă finalistă la suliţă în finala Jocurilor Olimpice.

În timp ce alte femei se pregătesc la vârsta aceasta să devină bunici şi încep să se plângă de reumatism, Felicia merge mai departe. Deşi proba include un moment de explozie şi solicită muşchii la maximum, în toată cariera de peste 30 de ani nu a făcut nicio operaţie. E practic un miracol medical.

Braţul rapid s-a văzut la aruncat pietre

"A venit un tip la mine şi mi-a zis că suntem de aceeaşi vârstă. L-am întrebat la ce sport e şi mi-a zis «nu, eu sunt antrenor, vreau să te dau ca exemplu sportivului meu»", îşi aminteşte zâmbind atleta Ţilea de la cea mai recentă Olimpiadă la care a participat. Secretul? "Multă odihnă şi încăpăţânare", explică suliţaşa Ţilea în câteva cuvinte.

La sfârşitul anilor ’70, când avea doar 12 ani, a fost remarcată la şcoală de un profesor care căuta talente pentru atletismul din Bistriţa. "Îmi amintesc că eram la ţară, mama mulgea vaca şi i-am zis: «Mamă, eu simt că am să plec la oraş». Aşa a fost, de la şcoală am fost selectată la o preselecţie. La început am câştigat la probele de aruncat mingea de oină. Apoi a venit o propunere să fac atletism. Habar n-aveam eu ce înseamnă asta. Am alergat, nu prea mi-a plăcut, apoi ne-au pus pe toţi să aruncăm cu pietre. Aia a fost, a văzut că am braţul rapid mi-a zis – «tu mergi la suliţă»", povesteşte atleta cum a început.

"Mergeam la antrenamente în fusta de pionier"

Pentru că familia era destul de săracă, mutarea în oraş i-a fost grea. "Părinţii m-au lăsat cu un ban în buzunar, cât să-mi tund părul şi să-mi cumpăr un prosop, nimic mai mult. Mergeam la antrenamente în fusta de pionier. Primului meu antrenor, domn profesor Zanca, i s-a făcut milă şi mi-a cumpărat un trening roşu, mi-l amintesc şi acum."

Odată ajunsă în oraş, până aproape de Revoluţie, o zi din viaţa suliţaşei Ţilea se împărţea în trei – la şcoală, la antrenament, dar şi la serviciu. "Îmi trebuiau bani şi n-aveam încotro, eram nevoită. Am lucrat mai întâi într-o fabrică de perdele, apoi la una care făcea perii de sârmă. Mi-am mâncat zilele."

Creierul, cel mai puternic muşchi în sport

În 1990 a participat la primul campionat european şi a ieşit pe locul 9. Cinci ani mai târziu, reuşeşte să devină vicecampioană mondială. De altfel, la toate campionatele şi la cele patru ediţii ale jocurilor olimpice la care a participat a reuşit să se clasifice în primele 10.

"Eu sunt autodidactă. Am văzut şi sportivi buni care s-au pierdut pentru că nu au ştiut ce vor de la ei. Eu nu mă îmbăt cu apă rece, nu mă văd campioană de la sine, trebuie să mă motivez continuu, să mă concentrez la obiectivul pe care îl am în faţă. Pe lângă braţ, creierul e muşchiul cel mai puternic al corpului".

Nu ţine un regim special, dar crede că faptul că a crescut la ţară a ajutat-o foarte mult. "Păi, la sat, de la 4 ani ai activitate, tai lemne, sapi, nu stai toată ziua sedentar în faţa televizorului. Bine, eu am avut şi norocul că mă trag dintr-o familie cu oamenii forţoşi, care nu se dau înapoi de la munca fizică".

Somnul, tatăl performanţei

La retragere nu s-a gândit niciodată, are sportul în sânge, iar, dacă o ascultă corpul la fel de bine, i-ar plăcea să participe şi la următoarele jocuri olimpice.

Pe tinerii sportivi îi sfătuieşte să mănânce aproape orice cu moderaţie, dar să uite de dulciuri – "zahărul se ia doar din fructe". Despre cluburi nici nu încape vorbă. "Când ajungeam în cantonament dormeam foarte mult, ca să mă recuperez am nevoie cam de 12 ore. La mine când bătea cineva la uşă, ştiam că ori are nevoie de lighean ca să-şi pună rufele la uscat, ori de detergent. Nu intra nimeni pentru că «dormea Ţilea»", povesteşte zâmbind, atleta.

Planuri de viitor nu şi-a făcut. "Nu m-am gândit dacă vreau să antrenez, mi-e şi frică să mă las de sportul acesta. Mă gândesc doar la ziua de mâine, la antrenamente şi cum să fac să fiu în formă maximă".

LONGEVIVI

Sportivi din lume care au făcut performanţe la peste 40 de ani

  • În istoria Jocurilor Olimpice, titlul de cel mai vârstnic participant este deţinut de suedezul Oscar Swahn, sportiv la proba de tir cu puşca. În 1920, la JO din Belgia, Swahn avea 72 de ani. Cea mai bună performanţă a sa a fost obţinerea unei medalii de argint.
  • La cea mai recentă competiţie olimpică, cei mai în vârstă sportivi s-au înregistrat la întrecerile din sporturile călare: japonezul Hiroshi Hoketsu (67 de ani), canadianul Ian Millar (61 de ani) sau australianul Laurie Lever (60 de ani).
  • Şi la celelalte sporturi au fost concurenţi trecuţi de prima tinereţe. Înotătoarea americancă Dara Torres a participat la întreceri la vârsta de 41 de ani, israelianul Haile Satyan a alergat la proba de maraton la 53 de ani, Jeannie Longo-Ciparell a pedalat la Jocurile Olimpice la vârsta de 49 de ani, iar gimnasta rusă Oksana Chusovitina a intrat la proba de parelele la 38 de ani.