Barbu Slătineanu (1895-1979), fiul lui Alexandru Slătineanu zis Turcul, care a participat la Primul Război Mondial ca medic bacteriolog, a luptat și el pe front pe Valea Prahovei, la Oituz şi la Mărăşti.

Erau urmaşi ai unei vechi familii boiereşti cu origini sud-dunărene şi, prin femei, ai lui Constantin Brâncoveanu.

La bătălia de la Turtucaia, unde este mobilizat cu grad de sublocotenent, în 1916, imediat după intrarea României în război, Barbu (foto) cade prizonier, dar scapă viu ca prin urechile acului.

Nepotul lui Barbu Slătineanu îşi amintea de evadarea spectaculoasă a bunicului din Bulgaria:

„Alexandru Slătineanu s-a ocupat de frontul din Ardeal. Bunicul meu, fiul lui, a ştiut vreo două săptămâni despre el că e mort.

Bunicul a fost trimis la Turtucaia. El şi ordonanţa lui au scăpat. A traversat Dunărea înot, împuşcat. Ordonanţa ştia bulgară – era bulgar – şi a omorât santinela muşcând-o de beregată. Pentru că aflase că vor fi împuşcaţi toţi. Când au traversat românii înot Dunărea – erau mai mulţi probabil –, bulgarii au dat foc la Dunăre”.

Experienţa traversării Dunării este povestită în detaliu de Barbu Slătineanu însuşi, în fragmentul ”Dunărea”:

„Despuiaţi, numai cu pistoalele sau carabinele, vreo şaizeci ne-am strecurat printr-o vâlcea cu tufişuri până jos la apă. Câţiva puşcaşi atacară cuibul de mitralieră bulgar atrăgând atenţia asupra lor, aşa că noi într-un iureş ne-am repezit, am omorât servanţii şi am azvârlit mitraliera în apă şi îndată am intrat în Dunăre.

De-abia începusem să înotăm că o altă mitralieră, mai îndepărtată de mal, începu să măcăne spre noi. Apa biciuită sălta în stropi în jurul nostru şi în câteva clipe numărul înotătorilor se împuţină.

Unii ţipau, alţii, răniţi, se înapoiau la mal, alţii încercau să se agaţe de cei care mai înotau.

M-am afundat cât mai adânc şi am înotat pe sub apă. Haina mea legată cu o curea plutei mai la vale, înşelând ochitorii de pe mal. Ca să fiu mai uşor, mi-am desfăcut centura cu pistolul, când, deodată, am simţit o usturime în pântece: un glonţ pierdut mă atinsese.

Degeaba căutam cu degetele să-mi dau seama de adâncimea rănii, nu puteam găsi decât durere.

Degetele îmi erau însângerate şi mi-am dat seama că muşchiul fusese tăiat pe o lungime destul de mare, ceea mă făcea să nădăjduiesc că glonţul venise pieziş, rănind doar carnea. [...]

Pe nesimţite mă apropiasem de portul Olteniţa, unde ardeau nişte petroliere.

Priveliştea era de toată groaza: un tanc revărsase petrol peste suprafaţa apei, aşa că oamenii care ajunseseră înaintea mea urlau cuprinşi de flăcări.

Unii se vor fi înecat cu capul prins sub pânza de petrol aprins. Nu mai puteam să mă apropii, ba dimpotrivă, eram nevoit să mă depărtez, să mă las mult mai la vale”.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric