În toamna lu’ ’93 am plecat în primul meu voiaj. Era îmbarcat pe o râie de 4.800 TDW pe nume Snagov
Șapte din fo treișcinci de cargouri din seria asta făcută la Brăila au naufragiat. Mă rog, eram legați la cheu la silozurile construite de Saligny, în buricul portului vechi Constanța. Încărcam semințe de floarea soarelui, vrac, pentru Sete, un port la vestul Marsiliei, punctul terminus al celebrului „Canal du Midi”, care face legătura între Garonne și Mediterana, numit la început „Canalul regal din Languedoc”.
Atunci am văzut prima oară spectacolul șobolanilor. Mafrends, urcau ăia pe parâmele cu care era legat vaporul de cheu pe partea de sus și, când dădeau de niște chestii – am uitat cum le spune – ca niște pâlnii care le obturau intrarea pe „nările” de intrare, o luau în jos ca niște acrobați. Da’ nu crez că au făcut foamea, că marinarii au o vorbă: „Mă doare-n p*lă, ca pe șoarecii de la siloz!”.
Bufnița clandestină de pe catargul din prova
În fine, plecăm noi în noaptea de 18 spre 19 noiembrie spre Bosfor. Ploua și era un bulău tare nasol când ieșeai dintre faruri. Am crezut, în noaptea aia, că-mi borăsc toate mațele. Ce să zic, era primul meu voiaj și ieșisem din port pe furtună. Noroc că aveam un lighean lângă pat, că mă instalasem în cabinetul medical, că n-aveam doctor la bord. Dis-de-dimineață, m-am dus în timonerie. Se fuma la greu și nava făcea ca toți dracii. La un moment dat, comandantul, unu’ pe nume Ionel Tache, cam machidon de fel, vede că pe catargul din prova, fix în vârf, e o ditamai bufnița. Săracul păsăroi plecase cu noi în marș fără să știe. Și „jupânul” se panichează: „Să vină nostromu’ la mine!”. Adică șeful de echipaj. Ăla era unul pe nume Costică Fulger, din Galați, un bărbos care era în stare să înjure printre dinți, cu țigara între buze nemișcată, cinci minute, fără să se repete. Un dur.
Evadarea păsăroiului
Și Masterul îi dă ordin lu’ Costică Fulger să alunge bufnițoiul, că ne poartă ghinion. Ăla, să facă AVC. Se duce el, confecționează repede un fel de minciog, ca alea folosite la pescuit, se cațără pe catarg în timp ce noi luam „benzi”, de la ruliu, de 15-20 de grade și sperie biata bufniță. Păsăroiu’ își ia zboru’, dă două târcoale în jurul navei și aterizează pe o bigă fix sub nasul comandantului care deja își scuipa în sân și-i dădea cu cruci la greu.
N-a vrut a dracu’ cucuvea să plece până când n-am ajuns la travers tribord de farul din Rumelia, la intrare pe Bosfor. Abia atunci a scăpat un găinaț și s-a dus să se împerecheze cu suratele sale turcoaice.
Ancora îndărătnică
Well, tranzităm Bosforul, Marmaraua și Dardanelele și hai să facem bunkeraj la Pireu. Adică să luăm păcură și motorină, că era la juma' de preț față de la noi. Nu mai țiu minte ce s-a întâmplat exact la prova, pe teugă, că era noapte și io eram în timonerie, da’ am pierdut ancora din tribord și cu ea s-au dus la fund și fo trei-patru „chei de lanț”. În fine, câteva zeci de metri, pentru neofiți.
Până la urmă am înlocuit ancora, că aveam una de rezervă, ca pe toate vapoarele. Numa’ că, vaporul fiind vechi de fo douăj de ani și ancora nu se clintise de la locul ei, „cheia de împreunare”, pe care se fixa lanțul, se sudase practic de ancoră. N-a vrut a dracului să se dizlocheze nici după o săptămână de ciocane, că nostromu’ a dat în ea cu un baros cum dădea tata în mine când se prindea că chiulesc de la școală.
„Ancora la pic” pe înțelesul tuturor
Faza mișto a fost mai târziu la Port Said – că de la francezi am plecat la Genova și dup-aia spre Bombay – când a trebuit să le spunem arabilor, înainte să tranzităm Canalul Suez, c-așai modelu' la români, o ancoră corectă și una strâmbă. Și când stăteam în radă, așteptând să intrăm în convoi, că erau doar două pe zi, la ancorare, l-am auzit pe nostrom anunțând: „Lanțul de ancoră la pic, dom’ comandant!”.
Băi, io știam că pic e o velă de pe ultimul catarg al unui velier și că i se mai spune așa și locului unde se ridică pavilionul, la pupa navei. M-am tot gândit și nu găseam răspunsul. Și mi-am luat inima-n dinți și mă duc la nostrom în cabină. Costică Fulger se spăla pe picioare. Îi pun întrebare, direct: „Nea Costică, ce înseamnă, bre, «lanțul de ancoră la pic»?”. Ăla, se scarpină în ureche, se uită la mine ca la un broscoi și scuipă printre dinți: „E ca atunci când îți cade p*la cloșcă pe coaie”. Uite-așa am învățat ceva.