Teza aceasta a fost formulată iniţial în secolul al XIX-lea, pornindu-se de la realitatea că oraşele româneşti nu sunt trasate după planuri similare cu cele din Apus sau cu cele din Europa Centrală.

Un studiu datorat regretatei arhitecte Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, demonstrează cu argumentele specialistului că lucrurile nu au stat deloc aşa. Aflat la răspântia a două lumi, Bucureştiul a fost de la început conceput ca un oraş, însă în termeni de urbanistică răsăriteană. Dana Harhoiu stabileşte, de altfel, un raport dispariţie/fundare între Constantinopol, capitală a creştinătăţii ortodoxe, ocupat de turci în 1453, şi Bucureştiul înfiinţat şase ani mai târziu, în 1459. E pentru prima dată când se întreprinde această analogie.

Punctul de vedere al Danei Harhoiu, ne asigură în prefaţa albumului arhitectul Alexandru Beldiman, este îmbrăţişat şi de alţi specialişti.

Ceea ce merită să reţinem din acest studiu este confirmarea legăturii indisolubile, încă de la început, dintre urban şi sacru în Bucureşti. Celula cartierului, a „mahalalei” bucureştene, a fost parohia. În jurul ei s-au adunat casele. „Aşadar, spune autoarea, principiul de organizare teritorială a oraşului era cel al unităţii parohiale…”

De altfel, până în zorii secolului nostru operează principiul acesta şi e suficient să ne gândim la opera lui Caragiale-tatăl sau a fiului său, Mateiu: toposul Bucureştiului eroilor lor este frecvent unul parohial, cum îl aflăm şi în opera lui Ghica şi Filimon. Sunt ecourile acelui Bucureşti postbizantin din secolele XV-XVIII, pe care arhitecta îl numeşte oraş princiar sacru. Firavele sale urme le-am mai apucat şi eu în copilărie. Nu mă îndoiesc că acelaşi principiu trebuie să fi guvernat şi Iaşiul, bogat în biserici şi, în vremuri mai vechi, oraşele care au deţinut rangul de capitală: Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte…

N-am împărtăşit niciodată teoria, posteminesciană şi sămănătoristă, adoptată de cercul de la „Gândirea”, potrivit căreia, în raport cu satul plin de credinţă şi cuviinţă, oraşul e un amestec de gheenă şi lupanar. Este adevărat, parohia s-a conservat în ultimele decenii mai bine la ţară decât în oraşul cu blocuri. Dar iniţial, şi apoi vreme de secole, Bucureştiul a avut o structură eclezială. Oraşele noastre s-au laicizat mult mai târziu decât cele din Apus.

Nu întâmplător urbanistica roşie s-a năpustit asupra bisericilor şi mai ales asupra centrului „simbolic” al Bucureştiului – Dealul Mitropoliei. Se intenţiona nu numai desfigurarea, estropierea, dar chiar anularea sa emblematică. „În acelaşi an, 1989, scrie autoarea, se săvârşea la Bucureşti ultima şi cea mai brutală intervenţie asupra structurii oraşului şi se impunea un ax urban arbitrar, al cărui scop nu era decât preamărirea puterii, introducându-se în spaţiul oraşului acest simbol al totalitarismului, care încerca să înlocuiască un simbol anterior, şi anume Mitropolia, mărturie a patru sute de ani de evoluţie a oraşului Bucureşti.”

Năpustirea diabolică a edililor comunişti ţintea în fizionomia sacrală a Capitalei. Dana Harhoiu subliniază acea „premeditată anulare a prezenţei bisericilor în ambianţa urbană prin demolări, translări sau printr-o modificare a perspectivei (cum s-a întâmplat în cazul Mitropoliei), fapt care echivalează cu anihilarea simbolului arhitectural-urbanistic, sub al cărui semn s-au scurs patru sute de ani din viaţa acestui oraş”.