După instaurarea comunismului, au existat în România perioade de dezgheț în care viața și-a recăpătat farmecul. O evocare de Dan Ciachir.

Meschină, cenuşie, ternă, presa centrală din România s-a limitat ani la rând la trei cotidiene şi un ziar de seară cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri. Radio Bucureşti avea un singur program. Înfiinţarea Televiziunii, în 1957, a constituit o noutate. Aniversându-se cinci secole de atestare documentară a Bucureştilor, în 1959, s-au difuzat câteva emisiuni reuşite, Maria Tănase lansând într-una dintre ele cântecul Bade-al neichii, Bucureşti, compus de Ion Vasilescu.

În 1963 nu s-a mai transmis parada militară de 7 noiembrie de la Moscova, transmiţându-se însă, în aceeaşi lună, ceremonia înmormântării preşedintelui american Kennedy, asasinat la Dallas.

În iarna anului 1964, Televiziunea transmitea Festivalul de la Sanremo şi ciclul Din istoria universală a teatrului, prezentat de Ion Marin Sadoveanu, ilustrat cu scene jucate în direct de actori. Aşezat într-un fotoliu cu dimensiuni de jilţ, îmbrăcat într-un costum elegant, cu batistă la buzunar, conferenţiarul vorbea liber, răsucind între degete un stilou. În anii următori, se difuzau serialele Sfântul şi Evadatul, unul englezesc, celălalt american, şi episoadele dramatizării Iubirea e un lucru foarte mare („Tanţa şi Costel”), după o nuvelă de Ion Băieşu, în care Coca Andronescu şi Octavian Cotescu persiflau limba de lemn şi kitschul socialist. Tot pe atunci a putut fi auzită într-un telejurnal o ştire rămasă de pomină: „Tovarăşul Gheorghe Cioară a plecat pe calea aerului la Budapesta”.

Actorii de revistă, formaţi în bună parte în epoca interbelică, îşi îngăduiau pe scenă unele libertăţi. Pe când se juca în Bucureşti piesa Domnul Puntilla şi sluga sa, Matti, de Bertolt Brecht, dramaturg cu convingeri de stânga, N. Stroe evoca într-un spectacol următorul dialog:

– Sărut mâinile, scumpă doamnă, ce mai faceţi, de unde veniţi – aţi fost cumva la Domnul Puntilla...?

– Nu ţi-e ruşine, domnule, să-mi pui asemenea întrebare? Eu sunt femeie serioasă!

Cu prilejul ultimei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej îl adusese pe Mircea Crişan să-i distreze. Era de faţă şi un traducător. Comicul a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat răgetul tigrului şi răcnetul leului, spunându-i apoi translatorului:

– Acum, tradu.

Apărea în emisiunile de varietăţi ale Televiziunii o septuagenară apelpisită, Elena Zamora, angajată în tinereţe a unui teatru de revistă din Paris, de unde Constantin Tănase o adusese la „Cărăbuş”. Elena Zamora interpreta cântece de pahar din repertoriul Bucureştiului interbelic, romanţe, şansonete. Lumea era bucuroasă că poate auzi din nou Ţărăncuţă, Zaraza, Mână, birjar!, Te-aştept deseară-n Cişmigiu, Aprinde o ţigară, bucăţi interzise multă vreme. Nostalgia trecutului continua să fie puternică. În mai 1966 a reapărut pe frontonul Ateneului efigia lui Carol I, încadrată de inscripţia „Regele Românilor”, după ce zăcuse sub un strat de var împreună cu chipurile câtorva voievozi. Vestea a făcut senzaţie; mulţi se duceau la faţa locului ca să se convingă. O surpriză a constituit-o şi apariţia în magazine a sticlelor de vin cu etichete pe care scria: Fetească Regală.

Nu mai nădăjduia nimeni într-o răsturnare politică sau schimbare de regim. Trecuse vremea rezistenţei prin râs, când oamenii îşi şopteau prin bodegi şi restaurante pluguşoare anticomuniste, epigrame atribuite lui Păstorel Teodoreanu, chiar şi după ce acesta fusese închis, sau calambururi care stabileau deosebirea dintre actriţele Aura Buzescu şi Lica Gheorghiu (fiica lui Dej), prima fiind talentată, iar ultima tare-n tată.

Persista însă plăcerea de-a povesti, evoca şi tăifăsui; de a rechema, sub o formă sau alta, trecutul la reuniuni de familie şi petreceri:

– Pe 6 martie 1953 – începea cineva de la masă –, comuniştii erau în mare dilemă după anunţarea la radio a veştii morţii lui Stalin. Ziua aceea de doliu era şi zi de sărbătoare: se aniversa venirea la putere a Guvernului Groza, pe 6 martie 1945. Aşa încât, Stăpânirea dădea din colţ în colţ, neştiind ce să facă: să pavoazeze ori să coboare steagurile-n bernă?...

– Încă şi mai încurcată – intervenea altcineva – era Patriarhia. Preoţilor nu le venea să creadă că trebuie trase clopotele la moartea fostului seminarist care asasinase mii de clerici, dărâmase biserici ori le închisese. Intrând în odaia Patriarhului, ca să-i ia resturile micului dejun, o maică i-a anunţat vestea cea mare: „Bucuraţi-vă, Înalt Prea Sfinţite! A murit Stalin!”. Adăugând apoi: „Ce-or mai trage dracii acum de sufletul lui!”.

Se tipărea şi se citea mult. Intelectualii îi descopereau pe Blaga şi pe Ion Barbu. Medicii, categorie foarte elevată, numărau între ei colecţionari de tablouri şi melomani care frecventau spectacolele Operei şi concertele Filarmonicii, riguroşi până la pedanterie în privinţa îmbrăcăminţii. Oameni trecuţi de prima tinereţe regăseau în librării cărţile adolescenţei şi tinereţii, precum Cişmigiu & comp., La Medeleni, elevii îşi treceau din mână în mână Apărarea are cuvântul de Petre Bellu şi fascicole uzate din colecţiile Masca, Submarinul Dox, 15 lei. La onomastici, la petreceri, atât în Bucureşti, cât şi în provincie, câte un domn de 45 de ani, după câteva pahare de vin, se ridica în picioare, îşi încheia nasturele hainei, îşi dregea glasul şi începea să recite din Ion Minulescu. Retipărit în contul „dezgheţului”, Minulescu produsese o adevărată furoare. Câţiva compozitori îi puseseră pe muzică versurile. În emisiunea Melodia preferată, transmisă zilnic între 8 şi 9 dimineaţa la radio, Doina Badea putea fi auzită adesea cu piesa Cânta un matelot la proră.

Revista „Cinema” se trăgea în peste două sute de mii de exemplare. „Contemporanul”, săptămânalul proletcultist de altădată, devenise un magazin cultural foarte căutat, epuizat în fiece vineri, ziua de apariţie. Cea mai gustată rubrică era aceea susţinută de Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care aborda cu aplomb şi vervă subiecte incitante, cum ar fi: Se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre şi să ia masa împreună într-un restaurant?...

Principala distracţie a tinerilor, elevi în ultimele clase de liceu şi studenţi, erau ceaiurile, cărora începea să li se spună şi party-uri. Iarna, patinajul. Existau în Bucureşti patinoarele artificiale „23 August” şi „Floreasca”. Al doilea, din apropierea Pieţei Dorobanţi, era socotit mai elegant. Aici veneau fiii şi fiicele protipendadei roşii care locuia pe străzile din apropiere. Pentru elevele şcolilor profesionale, pentru băieţii de cartier şi pentru militarii în termen existau Cişmigiul şi cinematografele. Biletele de intrare erau ieftine, iar cu numele protagoniştilor unor filme – Zorro, Pardaillan, Fantômas – spectatorii excentrici îşi botezau copiii.

Câteva ghiduri turistice străine din anii ’60 evaluau Bucureştiul ca pe o capitală curată, îngrijită, nepoluată, cu locuri de agrement plăcute şi împrejurimi pitoreşti. Oraşul îşi alterna centrul cu mahalalele, unde oamenii mai stăpâneau un petic de livadă, o sfoară de viţă-de-vie, creşteau păsări în curte, tăiau porcul de Ignat şi le era mai la-ndemână să se scalde în Colentina decât să meargă la ştrand. Familii din provincie veneau vara să petreacă în Bucureşti câteva zile de concediu, în iunie sau la începutul lui iulie, când încă nu era foarte cald şi nu se golea, ca în august, oraşul. Teatrele şi Opera îşi încheiau atunci stagiunile, însă existau spectacolele în aer liber, expoziţiile, muzeele, magazinele cu lucruri importate din Occident, restaurantele, noile baruri de zi, librăriile, anticariatele, consignaţiile... O firmă austriacă, Krüger, imprimase câteva sute de mii de cărţi poştale ilustrate cu imagini din Bucureşti, de o calitate cum nu se mai văzuse în România. Costau doi lei bucata, dublu faţă de cele indigene, şi înfăţişau şi câteva biserici: Kretzulescu, Fundenii Doamnei, Stavropoleos...

O noutate surprinzătoare a fost considerată în 1966 apariţia unei pagini zilnice de Mica publicitate în ziarul „România liberă”. Până atunci, singura formă de mică publicitate erau etichetele şcolare zimţate lipite pe stâlpii de electricitate din staţiile de tramvai şi autobuz pe care se putea citi: „Vând butelie de aragaz” sau „Închiriez odaie la două fete serioase”. Pagina din „România liberă” avea rubrici de Vânzări-Cumpărări, Închirieri, Meditaţii, Decese, jumătate din spaţiul său fiind alocat tranzacţiilor. Aşa a apărut expresia Aştept provincia, cu trimitere la achiziţiile de automobile şi de apartamente. După aproape 20 de ani reapăreau în circuitul public cuvintele domn şi doamnă, multe anunţuri fiind de genul „Doamnă oferă pensiune...” sau „Domn caută cameră mobilată”.

În anii ’60, oraşe ca Turnu Severin, Craiova, Brăila, Tulcea sau Târgovişte îşi păstrau vechea structură edilitară, chiar dacă pe suprafaţa lor fuseseră construite o fabrică, o uzină sau câteva pâlcuri de blocuri. Aceste oraşe îşi menţineau clădirile publice, interbelice sau mai vechi, cartierele cu case acoperite de iederă, viţă sălbatică sau glicină, mahalalele năpădite primăvara de flori şi verdeaţă, tipicul plimbărilor pe strada principală sau obiceiul oriental ca musafirilor poftiţi la prânz sau la cină să li se ofere mai întâi dulceaţă ori şerbet cu apă rece. La Tulcea se demolaseră câteva imobile pentru a face loc, pe faleză, hotelului „Delta”, unui scuar şi unei parcări, însă vechile cartiere (grecesc, lipovenesc, turcesc), pavate cu piatră de râu, cu străzi în pantă bordate cu oţetari şi salcâmi, cu case spoite cu var şi fântâni cu ghizduri în curţi, rămăseseră neschimbate. Exista în aceste oraşe o elită locală formată din medici, profesori, avocaţi, care ducea un trai oţios şi înlesnit, cu mese prelungite, cu partide de pocher şi rummy, cu ieşiri la iarbă verde şi cu interminabile discuţii despre ratare şi plictis ieşite parcă din proza lui Cehov... Toamna, în pieţele din Iaşi, cu o fisă de 50 de bani se putea bea un vin curat, turnat în cavitatea unui ardei gras retezat de cotor şi curăţit de seminţe şi nervuri – pahar de unică folosinţă avant la lettre.

În 1962 colectivizarea forţată se încheiase, însă satele de la deal, cele de la munte şi aşezările din Deltă scăpaseră de acest flagel datorită reliefului sau topografiei. În biblioteci săteşti şi cămine culturale din Oltenia mai atârnau pe pereţi portrete ale lui Stalin, Voroşilov, Malenkov sau Gheorghiu-Dej. Cazanele de ţuică fuseseră desfiinţate din 1960, însă continuau să lucreze la adăpostul întunericului. Întrebat ce fel de oameni are în sat, un şef de post a răspuns: „Cinstiţi, liniştiţi, muncitori; nu fură unul de la altul – fură doar de la stat”.

Un ziarist care voise să scrie un reportaj despre pescarii unei cherhanale din Deltă a plecat să-i însoţească într-una din cele şapte sau opt bărci ale convoiului. Înainte să arunce năvoadele, pescarii şi-au spus rugăciunea însoţită de cruci mari făcute sub privirile sale nedumerite. Întrucât n-au prins nimic până la sfârşitul zilei, pescarii au socotit că îi pedepsise Dumnezeu pentru faptul că ziaristul nu se închinase. La întoarcere, ca din greşeală, l-au îmbrâncit în apă. Scos din Dunăre cu hainele şiroind pe el, s-a dus la secretarul de partid al cherhanalei să se plângă de misticismul pescarilor. Acela i-a spus: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarăşe, dacă nu te închini, pentru că şi eu combat mestecismul, însă mă închin în fiecare seară şi dimineaţă”.

La începutul anilor ’60, Delta devenise o nouă destinaţie turistică. Ziarele şi televiziunea nu conteneau să vorbească despre Maliuc, noul oraş ridicat din temelie pe Canalul Sulina, unde se construiseră blocuri de locuinţe, un hotel, un spital, o staţiune de cercetare. Se organizau excursii în Deltă prin Sindicat şi ONT cu oprire obligatorie la Maliuc. Cei ce mergeau „pe cont propriu” în Deltă preferau satele din apropiere de Sulina, ducând cu ei sacoşe cu sticle de ţuică, rom sau votcă menite trocului cu peşte.

Sulina avea vreo două mii de locuitori, un mic şantier naval de reparaţii, un hotel cu restaurant la parter şi odăi de închiriat la etaj, spital, şcoală medie, două biserici, două maşini care se ciocniseră între ele. Într-o clădire care se degrada, înconjurată de rămăşiţele unui parc, funcţionase până în 1938 Comisiunea Europeană a Dunării, despărţită de România printr-o frontieră trasă cu creta, păzită de santinele. În 1961 s-a turnat la Sulina Portofranco, cu Ştefan Ciubotăraşu, Simona Bondoc, Geo Barton şi Fory Etterle în rolurile principale. Cu obloanele prăbuşite peste fostele magazine şi prăvălii, cu sacnasiurile de lemn înnegrite de vreme şi cu balcoanele de fier forjat înverzite, Sulina însăşi părea un decor abandonat după turnarea unui film.

În 1945 lumea credea că sosise ceasul reluării deprinderilor de dinainte de război. Se pleca iarăşi în vacanţă la mare. Balcicul nu mai era între hotarele României; revenise la modă Eforia. Fusese adusă aici, de la Cazinoul din Constanţa, bula, o ruletă la care se miza doar pe nouă numere, faţă de 36 câte aveau ruletele obişnuite. Într-un local nou, un tânăr muzicant cânta în ritm de jazz, acompaniindu-se la pian, articole de ziar, iar Fănică Luca deschisese, după bombardamentele de la Hiroşima şi Nagasaki, restaurantul „La Bomba Atomică”.

La începutul secolului trecut, Mamaiei i se mai spunea Mamakioi; până în 1932 trecea trenul prin mijlocul bulevardului care îi poartă numele. În perioada interbelică se ridicaseră hotelurile „Rex” şi „Cazino”, iar regele Carol al II-lea avea o vilă acolo. S-au mai construit trei hoteluri în anii ’50, însă ideea transformării Mamaiei într-o staţiune turistică etalon a apărut la începutul anilor ’60. Pentru o familie de români, mai ales pentru una din provincie, zece zile sau două săptămâni de vacanţă la Mamaia la mijlocul anilor ’60 – epoca de glorie a staţiunii – însemnau ceva. Însă nu era decât sărăcie poleită, învederată de eternele fripturi de porc din restaurantele cu orchestră şi dizeuză şi de sticlele de Murfatlar de un litru din frapierele fără gheaţă.

Din 1968, Oficiul Naţional de Turism organiza, fără multă reclamă, excursii la Paris, Viena şi Constantinopol. Nu oricine primea aprobare pentru asemenea călătorii, Securitatea filtrând cu atenţie solicitanţii, însă în provincie, unde oamenii se cunoşteau între ei, o căpătau şi unii necăsătoriţi, divorţaţi ori persoane fără garanţie politică. Deosebirea era mare în comparaţie cu trecutul, când excursiile în străinătate se limitau la ţările socialiste, mai puţin Iugoslavia. Vilegiaturiştii de pe ruta Kiev-Moscova-Leningrad, ca şi aceia care mergeau la Ialta sau la Odessa, îşi scoteau cheltuielile cu micul comerţ clandestin. Duceau sutiene de milaneză, capoate matlasate, ciorapi de nylon şi aduceau aparate de fotografiat Zorki, aspiratoare, inele de aur sau tacâmuri de argint. Din excursiile de-o zi la Rusciuk sau la Varna reveneau cu dulceaţă de trandafiri, ţigări şi parfumuri puternic mirositoare.

Până şi atmosfera Pieţei Palatului, spaţiul simbolic al Puterii, se schimbase. O traversasem ani la rând, cu ghiozdanul în spate sau cu servieta sub braţ, în drumul de ducere şi de întoarcere de la şcoală. În ianuarie ’61 intram nestingherit în curtea fostului palat regal, pustie, pavată cu piatră cubică, unde zburau stoluri de porumbei la joasă înălţime. Piaţa Palatului era pururea pustie, cu rari pietoni şi câteva maşini în parcarea hotelului „Athénée Palace“; un loc vast şi frigid, delimitat de clădirea albă, solitară, a Comitetului Central. Chiar şi în zilele de început de octombrie, cu lumină blândă şi nori navigând în derivă pe cerul curat, duhul acela rece persista. Se estompase la finele anilor ’60, când o străbăteau, vara, femei cu rochii înflorate şi turişti cu aparate de fotografiat sau grupuri coborâte din autocare... În scuarul din faţa Ateneului, unde apăruse între timp statuia lui Eminescu, pe la scăpătat, aşezată pe o bancă, o fostă pensionară a Crucii de Piatră aruncată-n stradă cu decretul din 1949, care bătea spre 45 de ani şi rupea binişor franţuzeşte, îşi pândea prada: vreun comis-voiajor mai în vârstă, pe care-l agăţa prefăcându-se că îl întreabă cât e ceasul sau pe unde vine o anumită stradă. Îi explica, după ce intrau în vorbă, cu un glas obidit, că este o „fostă“; o aristocrată expropriată şi ostracizată de comunişti.

Tinerele sale colege de breaslă lucrau pe faţă, direct, fără istorii siropoase. Într-o seară din ’69 sau ’70, primarul de atunci al Capitalei, Dumitru Popa, un sexagenar cumsecade care le repartizase apartamente câtorva scriitori tineri fără casă, şi-a lăsat şoferul să-l aştepte în maşină şi a coborât în night-clubul din subsolul de la „Athénée Palace“ ca să bea un whisky sau un coniac, aşezându-se pe un scaun de la bar. O profesionistă a amorului tarifat tocmai scotea o ţigară din poşetă. Amabil, primarul i-a întins flacăra brichetei sale. Neştiind cine este, surprinsă de politeţea bărbatului cu păr alb, femeia l-a întrebat:

– Ai luat pensia, moşulică?