De mai bine de un deceniu, influența internațională a grupului BRICS - voi reveni, mai jos, asupra acestuia - a fost umbrită de ascensiunea celui mai important membru al său: China. Reuniunea de la Johannesburg din intervalul 23-24 august ac., a marcat o reală revitalizare a structurii în discuție. O demonstrează primirea celor 6 noi membri - Argentina, Egipt, Etiopia, Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite (EAU) - și solicitarea de aderare a altor 38 de state, după unele surse diplomatice. Avem oare de-a face cu un fenomen geopolitic de redistribuire a puterii la nivel planetar? Este întrebarea la care voi încerca să răspund în rândurile următoare.

G-7 a deschis o pagină nouă în istoria lumii

La 3 luni după încheierea în august 1975 la Helsinki, a Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa (CSCE), reprezentanții principalelor state industrializate occidentale se întâlneau la castelul Rambouillet de lângă Paris, la propunerea președintelui Franței, Valery Giscard D’Estaing. Statele Unite, Japonia, Germania, Franța și Marea Britanie înființau G-5. Ulterior, prin aderarea Italiei și Canadei, devenea G7. Este drept, reuniunea din capitala Finlandei deschidea calea unei reale dar limitate destinderi peste Cortina de Fier, însă nu bloca extinerea valului comunist spre Africa, Asia sau America Latină.

Occidentul era nevoit să continue apărarea valorilor sale democratice acolo unde erau amenințate, iar cei care s-au întâlnit la Rambouillet erau adevărați oameni de stat și nu doar turiști în istorie. CSCE rezolva întrucâtva problema amenințării dinspre est dar numai în Europa. Comunismul trebuia oprit peste tot. În plus, ,,criza petrolului’’ de la începutul anilor ‘70 evidențiase între altele, lipsa de unitate a Occidentului în fața provocărilor generate de o politică postcolonială deficitară, arogantă, chiar lipsită de realism.

Washington consensus, liantul G-7

G-7 - prima  și unica structură de acest gen la nivel mondial vreme de decenii - era și este un sistem unificat în baza a trei elemente constitutive. Unul politic - democrația înțeleasă în sensul său occidental, unul de politică economică și monetară - dolarul și unul lingvistic - limba engleză (V.G.D’Estaing încercase fără succes, să plaseze franceza ca limbă de rezervă). Din cele 4 miliarde de locuitori ai planetei, membrii G-7 aveau 800 de milioane, dar în jurul lor gravitau alte 2 miliarde.

Lagărul socialist și sateliții săi aveau restul. G-7 putea fi definit, la vremea respectivă, drept expresia (quasi)ideologică a globalizării sub forma unui Washington consensus. Rolul acestui grup a suferit schimbări semnificative în deceniile care au urmat. S-a cutremurat în 2008 în timpul crizei, revitalizând un grup ,,de fațadă’’ - G20, înființat în timpul turbulențelor financiare de la sfârșitul mileniului, dar trecut rapid în planul al doilea după criză, unde a și rămas. În 2014, după anexarea peninsulei Crimeea de către Moscova, Federația Rusă - primită în 1997, când grupul a devenit G8 - a fost exclusă.

BRICS - un gen de G-7 al ,,restului lumii’’?

În 2009, s-a format grupul BRIC - Brazilia, Rusia, India, China - devenit BRICS în 2010 după aderarea Africii de Sud. Încă de la început, noua structură internațională a încercat să se transforme într-o contrapondere a grupului creat în 1975 la Rambouillet, socotindu-se un gen de,,G-7 al restului lumii’’. Marea problemă a grupului BRICS - aspect care-i reduce semnificativ calitatea de ,,adversar’’ al lui G7 - este omogenitatea  extrem de redusă. Niciuna dintre capitalele membrilor nu poate genera, deocamdată, acel Washington consensus, liantul G7 la înființare, rămas valabil până în zilele noastre. Uneori, unitatea grupului occidental s-a consolidat cu concursul indirect al Moscovei, așa cum s-a întâmplat la ocuparea Crimeii și învadarea teritoriului Ucrainei.

Obiectivele BRICS, puține și fără o minimă unitate - deși comunicatul final de la Johennesburg este foarte generos în acest sens - conțin mai multă utopie decât realitate. De-dolarizarea relațiilor economico-comerciale dintre state, de exemplu. În plus, trei țări membre sunt democrații funcționale iar alte două sunt structuri statale autoritare. Între India și China sunt divergențe profunde generate de un antagonism geopolitic fără șanse reale de soluționare. Cu greu se va găsi un numitor comun care să atenueze - nu spun să rezolve - diferențele legate de cultura politică a membrilor, sistemul de guvernare internă și interesele geostrategice individuale.

Mari probleme interne în BRICS dar și putere de atracție

Sunt multe chestiuni interne ale grupului care acum par insurmontabile și ar fi dificil de prezis un mare viitor pentru BRICS dată fiind problema actuală a Rusiei - stat agresor - și rolul de hegemon pe care China și-l atribuie tot mai insistent. Ar putea apărea un gen de Beijing consensus drept liant al grupului?

Observ că tot mai mulți analiști și comentatori politici apreciază că grupul ar putea deveni un centru geopolitic în măsură să reechilibreze puterea globală. Argumentul principal care susține această aserțiune derivă, mai degrabă, dintr-un efect geopolitic al existenței grupului decât dintr-o perspectivă certă: numărul mare de state care doresc să adere la BRICS. Extinderea înseamnă mai multă forță pe scena internațională și o proiecție de putere dinspre Asia de sud-est spre Africa și America Latină. Adică, exact ce face China de un deceniu și jumătate. Probabil, rolul de primus inter pares va reveni Beijingului dar până în Africa trebuie trecut Oceanul Indian - de câțiva ani India și-a redefinit sfera de influență spre sud  cu intenția clară de a deveni liderul Sudului Global - iar în America Latină se întâlnește cu Brazilia, mai apropiată de Washington decât s-ar crede  ascultându-l pe Luiz Inazio ,,Lula’’ da Silva.

Totuși, atracția exercitată de grup nu poate fi negată și este expresia competiției dintre Occident și Sudul Global, despre care am mai scris.

O simplă analiză a noilor membri, prin prismă geopolitică, arată interesul BRICS - în esență, al Chinei - pentru reprezentarea geografică a regiunilor și continentelor din exteriorul lumii occidentale: Asia, Africa, Orientul Mijlociu, America Latină. În plus, observăm o anumită ,,transversalitate’’ geopolitică. De o parte este Iranul cu poziția sa anti-occidentală și apropierea de axa Moscova-Beijing iar de cealaltă parte, Argentina, Egiptul, EAU - state apropiate Occidentului.

Vom vedea că și viitoarele extinderi ale BRICS, sau cum se va numi, vor respspecta această ,,regulă’’. Și nu vor întârzia prea mult. Nu trebuie să uităm că în anii ’60 - ‘70, China își propusese să devină liderul ,,grupului celor 77’’ însă a renunțat când a înțeles că aceste state erau prea sărace pentru a însemna ceva la nivel mondial. ONU, unde se puteau manifesta, pierdea constant din importanță iar Beijingul, devenit membru permanent al Consiliului de Securitate, nu mai avea nevoie de ajutoare. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, bogăția s-a strâns și în alte părți ale globului, iar China a revenit la vechile intenții ... sub altă formă.

Blocul BRICS ar însemna 5 miliarde de paesoane iar G-7 și sateliții săi ,,doar’’ 3 miliarde.