„Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte.”

Acestea sunt cele mai cutremurătoare cuvinte din istoria poporului român, consemnate de ambasadorul plenipotențiar al Veneției la Țarigrad, Andrea Memno. Le-a rostit Constantin Brâncoveanu pe 15 august 1714, de marea sărbătoare a creștinătății care este Adormirea Maicii Domnului, ziua când voievodul împlinea 60 de ani. S

ultanul Ahmed al III-lea nu a ales-o întâmplător: și-a dorit o demonstrație de forță, umilindu-l pe domnitorul Țării Românești, obligându-l să se lepede de creștinism în fața întregului corp diplomatic al Europei creștine.

Brâncoveanu, împreună cu copiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu ginerele său, Ianache Văcărescu, fuseseră arestați în Săptămâna Patimilor și veneau după patru luni de torturi cumplite: întinși pe roată, capetele strânse în cercuri de metal, arși cu fierul înroșit, înțepați în mâini și picioare, bărbile și unghiile smulse.

Muftiul le prezintă ghiaurilor oferta: fie se leapădă de Hristos și își scapă viața, iar Constantin își recapătă tronul; fie refuză, și atunci își pierd capetele.

Momentul este epic și doar faptul că în el este vorba de Hristos a făcut să nu devină subiect pentru Hollywood! Șase bărbați și copii stau în picioarele goale și în cămăși albe în fața elitei politice a lumii. Domnitorul de 60 de ani, unul dintre cele mai luminate spirite ale epocii sale, acest „Monarh Cultural”, cum avea să fie numit, obișnuit mai degrabă cu finețurile duhului decât cu oțelul armei, are de făcut o alegere cumplită. Dacă ar fi fost vorba doar de sine, atunci ar fi fost ușor. Are însă el dreptul de a le cere fiilor săi (dintre care cel mai mic încă stă pe lângă poalele maică-sii) să-l urmeze în Moarte? Coșmarul întrebării îl chinuie de luni de zile, mai mult decât caznele turcilor. Dar Vodă Constantin alesese, iar copiii hotărâseră și ei să-și urmeze Tatăl. Iar mașinăria satanică se pune în mișcare: „Te lepezi de Hristos?” „Nu!”

Primul cap, al maturului Constantin, este retezat. Apoi al doilea. Al treilea. O singură clipă de ezitare: Mateiaș, de 12 ani neîmpliniți, se roagă de Sultan să-l ierte. Cu voce aspră, tatăl intervine: „Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!”, consemnează Memno. Micuțul se scutură ca de un vis urât și zice: „Vreau să mor creștin. Lovește!” Securea cade. Urmează apoi și Ianache.

La sfârșit, ca o ușurare, cade și capul domnitorului și se rostogolește în țărâna însângerată până lângă capul copilului celui mic, „părând a-l îmbrățișa”, notează venețianul înduioșat. Totul a durat un sfert de oră. Un sfert de oră astral. Ambasadorii creștini au cu toții lacrimi în ochi. Dar unul nu a zis nimic. Unul nu a avut minimul gest de demnitate de a se ridica, refuzând să asiste la masacru. Au rămas în numele unei diplomații pervertite.

Urmașii diplomaților prezenți în piața Iali Kiosk din Istanbul sunt cei care l-au scos pe Hristos din Constituția europeană, în numele Corectitudinii Politice. Cei care astăzi se fac încă o dată preș în fața Semilunii.

 

(Acest text, pe care îl public în fiecare an pe 16 august, se dorește o lumânare mereu reaprinsă la icoana Brâncovenilor. Icoana este zugrăvită de maestrul Sorin Dumitrescu.)