Înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transforma într-o nuntă postumă. Potrivit lui Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, moartea unui tânăr necăsătorit era privită ca o eroare în desfăşurarea firească a vieţii şi ea trebuia reparată prin acte rituale.

„Oamenii recurg la rit, răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Era o încălcare a ordinii fireşti din ciclul vieţii: moartea înaintea manifestării plenare a căsătoriei şi a procreării”, scrie el în cartea „Sărbători şi obiceiuri”.

La înmormântare, pentru morţii nenuntiţi sau nelumiţi (adică pentru cei care au murit necăsătoriţi) se făcea un brad, însemnul căsătoriei. Etnologul arată că bradul împodobit ca de nuntă era un substitut al soţului (sau al soţiei) postume.

 „Ideea era tot a integralităţii. Îţi păstrezi integritatea corporală, dar îţi păstrezi şi integritatea de destin. E un destin care, în cazul unui tânăr necăsătorit, a fost curmat înainte de vreme. E ceva anormal, care iese din regulă, iar lucrurile trebuie să se petreacă conform regulei chiar şi în cazurile astea ieşite din comun. Şi atunci se organizează această nuntă postumă pentru ca destinul să fie complet, încât cel care pleacă, să plece cu viaţa încheiată, cu viaţa rotundă şi să nu fie tentat să se mai întoarcă”, explică Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român. Un grup de femei duce un brad pe umeri la moartea unui tânăr, Cerbăl, Hunedoara, 1929  Sursa: Tache Papahagi, „Images d’ethnographie roumaine” "Ţăranul român are un fel de dublu în natură, fiecare om îşi are bradul lui"

Însă bradul nu avea numai semnificaţia de nuntă postumă. El putea să fie şi înlocuitorul mortului, un substitut care rămânea în lumea celor vii, pe groapă. „E un însemn al celui dus de tânăr. E şi un cod cumva. Era de ajuns ca intrând în cimitir, pe anumite gropi să vezi un brad. Nu aveai nevoie să citeşti nimic şi ştiai că acolo e înmormântat un tânăr”, spune Popescu.                           Brazi la mormântul unor tineri, Băile Olăneşti, Vâlcea  Sursa: „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu

În Băuţar, Caraş Severin, nouă feciori plecau la pădure cu un topor ca să găsească un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă numai bradul ce cădea din nouă lovituri.

Potrivit etnologului Vintilă Mihăilescu, bradul are o semnificaţie profundă în cultura ţărănească românească: „Mai ales în sud, este ceea ce se cheamă în antropologie dublu al sufletului. Nişte flăcăi, la moartea omului din sat, se duc în pădure, să îi caute bradul, adică fiecare om are bradul lui, care acela şi doar acela trebuie doborât şi adus la mormânt, pentru că altfel răposatul nu poate să meargă liniştit în viaţa de dincolo. Se spune că românul e frate cu codrul. Are legătură cu acest dublu: ţăranul român are un fel de dublu în natură, fiecare om îşi are bradul lui, este un fel de geamăn, un fel de frate, şi care trebuie să îl însoţească în lumea de dincolo”. Gătirea bradului pentru un tânăr necăsătorit în satul Dobriţa, Gorj  Sursa: Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu Litania cutremurătoare a bradului păcălit

Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau „Cântecul bradului”. El era apoi împodobit cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici, era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce. „Cântecul bradului” la moartea unui tânăr necăsătorit, Runcu, Gorj  Sursa: „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu

„Nu ştiu un text folcloric mai frumos decât cântecul bradului, un bocet la adresa bradului. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul omului mort. Or, cântecul bradului e un fel de litanie a bradului care a fost păcălit, ales să fie bradul cel pocit, păcălit că o să-l ducă în locuri mai însorite şi de fapt tăiat din rădăcină cu securea şi adus în vale cu capul în jos. E o litanie de o cutremurare extraordinară”, povesteşte Popescu.

Tot la înmormântările tinerilor necăsătoriţi, dacă mortul era un flăcău, se obişnuia ca el să fie îmbrăcat în mire, iar o fată din sat să se îmbrace ca o mireasă, cu voal şi coroniţă. Ea devenea astfel mireasa mortului. Dacă era înmormântarea unei fete, un băiat din sat se îmbrăca în mire şi îşi punea flori la piept. Prin toate aceste practici, înmormântarea celor care nu avuseseră parte de o căsătorie devenea o nuntă. Uneori, în mijlocul satului se făcea şi o horă şi se aduceau lăutari.

Cântecul zorilor: mortul e sfătuit ce să facă în lumea de dincolo

Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul zorilor”.                            Câteva femei cântă „Cântecul Zorilor” în satul Izverna, Gorj  Sursa: Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu

Acesta era un cântec funerar ce avea rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt.

Potrivit Ioanei Popescu, acest cântec al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe om să ajungă pe lumea cealaltă: „Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor pas cu pas pe drumul către lumea cealaltă şi sfătuit de aici, din lumea noastră, să nu o ia la stânga, să o ia la dreapta, să nu se sperie de lup, să se împrietenească cu câinele, să treacă apa, şi aşa mai departe”.

În Băuţar, Caraş Severin, cântecul suna cam aşa: „Zori, dalbe surori / De ce n-aţi zorit / Ş-astă dimineaţă / Ca ieri dimineaţă? /Noi am fi zorit / Num-am zăbovit / Pân-am despărţit / Tată de copii / Cântă un cocoş gai / Din poartă de Rai / Haida, dragă, hai /  Îngerii te-aşteaptă / Să te scrie în cer / În cerul cu mese-ntinse / Şi cu făclii aprinse”. Articolul continuă pe pagina următoare >>