Înţelepciunea relaţiei omului cu experienţa – mai ales în planul aforismelor – este foarte variată şi, culmea, suportă permutări. Nenumărate expresii, cugetări sau vorbe de pomină asigură permanenţa de pază la sipeţelul în care ne ţinem socotinţa şi buna judecată.
De pildă, avem şi ne bucurăm de această zicală ce ne dă, totuşi, un pic de speranţă: „Omul, cât trăieşte, învaţă”. Dar, se poate şi invers: „Omul, cât învaţă, trăieşte”. Dacă schimbăm însă perspectiva şi atacăm capătul, atunci cugetarea sună mai apăsat: „Omul învaţă până moare”. Dar, şi aici, este valabilă reciproca: „Omul, până învaţă, moare”… Deci, e complicată treaba şi de durată nedeterminată. E ca şi cum ai sta la coadă la ceva (vă mai amintiţi: „Ce se dă?” „Nu ştiu, dar m-am aşezat şi eu la rând!”) şi, cu toate că avansezi, nu ajungi niciodată în faţă, la acel ceva.
Într-o astfel de poziţie nesigură, de echilibru precar între dilematic şi absurd, mă aflu eu acum. Dar nu pentru vreo bagatelă sau cine ştie ce controversă de bancă din faţa blocului. Ci, fiindcă, văzând reacţiile oamenilor după confruntarea de marţi seară a celor doi candidaţi la preşedinţia Franţei, am descoperit la unii dintre concetăţenii mei forme de comportament de o virulenţă de neimaginat. Ceea ce mi-a dat impresia – nu ştiu, fatalmente s-ar putea să exagerez – că românul a trecut, dintr-odată, de la fatalismul cosmic la fanatismul provincial.
Deoarece n-au nicio îndoială şi sunt siguri de tot ceea ce ei sunt convinşi că au dreptate, o dreptate dureros de certă şi de nedilematică, pe unii dintre comentatori i-au lăsat nervii şi, neputându-se abţine, au trecut de-o manieră foarte vehementă la imprecaţii, sudalme, injurii şi blesteme. Înfruntarea dintre cei doi candidaţi – să fim bine înţeleşi, amândoi atinşi de o superficialitate lăutărească şi de un ridicol absolut gingaş, ei fiind promotorii unei gâlgâitoare demagogii – a fost, de fapt, un spectacol cu multe eşecuri de comunicare, cacofonii, atacuri la persoană, momente penibile şi inelegante. De fapt, însăşi presa franceză subliniază faptul că au asistat mai mult la o luptă de cuvinte şi ofense, decât la una de idei, fiind, de departe cea mai de jos confruntare între candidaţii la fotoliul de la Élysée, din ultima jumătate de secol.
Noi însă – noi, românii, care le ştim pe toate şi avem păreri şi atitudini despre indiferent ce, nimic nu scapă acestui popor pentru care mitul fundamental se bazează pe omniscienţă – am luat măsuri şi ne-am fanatizat rapid. Chiar mai mult decât francezii, constat eu citind opiniile acestora de pe forumurile publicaţiilor din Hexagon. Pe loc ne-am aşezat în poziţia de luptă, am scos pistolul şi am pornit la duelul conceptual. Ea e o vacă extremistă. Ba nu, el e un pămpălău arogant. Ea e ca tac’su. Ba nu, el e ca nevastă-sa. Ea nu ştie nimic. Ba nu, el e slab. Ea aberează. Ba nu, el bate câmpii. Ea e dusă cu pluta. Ba nu, el e un samsar de idei etc. ETC.
Plecând de la acest exemplu (ca să nu mai amintesc de altele, sfâşietor de autohtone!), recunosc că nu pot să-mi explic – de aceea, am debutat cu florilegiul de maxime şi spuneam că mă găsesc într-o poziţie nesigură – deci, nu înţeleg cum orice confruntare de idei sau de persoane – una cât de mică, având un minim potenţial opozitoriu – e transformată imediat într-un turnir mizerabil, într-un conflict intergalactic de mahala, într-un război pe viaţă şi pe moarte, cu arme neconvenţionale şi cu vorbe de ocară. Nu pot pricepe, în ruptul capului.
Zău!... E ceva cu poporul nostru. Cu el se petrece o dramă. Are loc o ruptură undeva, la organul sufletului, ceva cumplit, un accident, o „fractură de meninge”. Numai aşa se explică de ce mereu, mereu – ca la o comandă (nu-i vorbă, că există şi „stimuli” din partea organelor abilitate, cum ar fi, de pildă, Serviciul Român de Încurajare…!) – avem aceste sălbatice porniri maniheiste, împărţind lumea, oamenii, lucrurile şi ideile, în bune şi rele.
E ca şi cum asupra noastră a fost lansată o bombă cu urzici. Şi…al naibii ce pişcă!
Recomandările noastre
