– Ileana Ilie Ungureanu: Românii priveau în trecut cu suspiciune persoanele care apelau la un psiholog. S-a schimbat această atitudine?

-Lector univ. dr. Bogdan Cezar Ion: S-a schimbat. Devine tot mai clar pentru toată lumea că munca psihologului este mai degrabă cu omul sănătos, care are probleme, decât cu omul bolnav mintal. Trebuie făcută o distincție între psiholog, respectiv psihoterapeut, și psihiatru. În trecut, confuzia asta i-a făcut pe mulți să creadă că se duc într-un loc unde sunt considerați nebuni. Noi, psihologii, suntem niște consultanți, niște însoțitori de bord, dacă vreți, ca omul să-și îmbunătățească viața, să fie mai bine cu el, să se cunoască, să ia decizii mai bune în această lume care nu te invită deloc să funcționezi mai bine. Realitatea e că trăim într-o lume care mai degrabă te dezechilibrează, decât să te echilibreze.

-Dacă ați încerca să zugrăviți realitatea de azi, așa cum se vede ea de la dvs. din cabinet, ce ați spune despre ea?

-E clar că la mine vin oameni cu o doză de suferință.  Și, sincer, mă înfioară și mă îngrijorează direcția în care o luăm ca societate, în general. Suntem cumva confiscați de individualism. Uitați-vă că nu mai rezonăm cu ceilalți, nu mai avem compasiune. Și dezvoltarea asta a socializării mediate de tehnologie scade riscul de a empatiza cu celălalt, pentru că atunci când empatizezi ai nevoie de prezența celuilalt. Când nu ești expus direct la consecințele propriilor tale gesturi sau acte… te dezumanizezi.

– Într-adevăr, din ce în ce mai mulți oameni sunt complet lipsiți de grijă și afecțiune pentru cei ce-i înconjoară. Sunt evidente lipsa bunătății, a bunului simț ca să nu mai vorbim de lipsa compasiunii.

-Mi-e teamă că se îngustează această capacitate de compasiune prin intermediul expunerii exagerate la tehnologie, dar și a modului în care educația, inclusiv de acasă, îi crește pe oameni. Cred că o flacără se aprinde de la alta, și că ai nevoie de o inspirație umană, că nu poți să înveți compasiunea din cărți. Practic ești tratat bine și ajungi să înveți, să simți, ce înseamnă să fii tratat bine. Cred că oamenii cu mare compasiune suferă astăzi, pentru că dacă te uiți în jur trebuie să găsești modul de a face față realității. Pentru că sesizezi atâtea lucruri nelalocul lor, atâta suferință, încât te frânge în bucăți. Oamenii de bine, valoroși și cu valori, se izolează în turnuri de fildeș. A avea un anume soi de superioritate și dispreț suveran față de cel care nu are valori mai degrabă polarizează societatea. Du-te și educă un om, în loc să-l disprețuiești. Înfiază un nesimțit. În loc să-l blamezi că e nesimțit, ceea ce nu-i schimbă comportamentul, caută să te conectezi cu el, să-l educi.

-Observ că modul în care ne trăim viețile, cum ne construim carierele, cum ne facem treaba la job e foarte mult dictat de ”cum se fac lucrurile”, standarde impuse și acceptate de societate, în general. De ce?

-Dincolo de preocuparea globală pentru imagine, noi suntem într-o situație particulară. Chiar cultura noastră ne înclină să ținem cont de ce spun alții. Bazal, orice lucru are un versant pozitiv și unul negativ. Faptul că există norme sociale e fantastic, cumva comunitatea are grijă să nu deviezi foarte mult de la ceva ce este util pentru ea. Partea proastă este că noi, spre exemplu, nu avem un respect prea mare față de lege, și se vede asta din vârful societății, de la cei care ne reprezintă politic. În altă ordine de idei, în România e mai greu să-ți menții coloana vertebrală, decât într-un mediu care ține la reguli. Revevind, nu e rău să vrei să dai bine în ochii celuilalt, dar a încerca asta în detrimentul  substanței pe care o ai în spatele ambalajului  face ca, de fapt, ceea ce împachetăm să nu mai fie de calitate.

-De ce nu ne place de noi? De ce suntem atât de nesiguri?

-În mare parte e rezultatul unei creșteri orientate spre critică, a comparației frecvente și poate și a unui anumit mod în care am fost iubiți. Mai important decât cum iubești este cum percepe celălalt că este iubit. Degeaba iubești un copil, dacă o faci numai când doarme, crezând că așa nu-l răsfeți și nu și-o ia în cap. Copilul are nevoie să perceapă că este iubit, că i se oferă o atenție particulară, specială, și asta nu înseamnă că-l răsfeți, ci înseamnă că-i hrănești nevoia lui. Exact cum are nevoie de mâncare, de stimulare și de învățare, are nevoie de atenția nemediată, directă a unei persoane căreia îi e drag de el. Și cred că asta ajunge să ne învețe să ne fie drag de noi. E bine să le spunem copiilor noștri că ne bucurăm că sunt pe lume, că este foarte bine să sunt exact așa cum sunt. Iubirea nu răsfață, iubirea hrănește. Copilul nu se hrănește cu tableta, ci cu atenția părinților.

”Creștem într-o cultură hipercritică, în care nu suntem invitați să greșim, și suntem timorați în fața greșelilor”

-Într-o Românie care a crescut după principiul „bătaia e ruptă din rai″, noua generaţie de părinţi caută variante să îşi înţeleagă copiii şi să îi educe „ cu vorbă bună”. Asta înseamnă că nu trebuie să le mai impunem niște limite? Că le permitem orice?

-Îmi place să spun că dacă bătaia era bună o păstrau acolo, în Rai. N-a fost așa. Există excese care se pot face, ori pe direcția autoritarismului, ori pe cea a permisiunii și permisivității. Sunt studii care arată că cele mai bune forme de parenting sunt cele care îmbină lucrurile, cele în care părintele își manifestă căldura, îl însoțește pe copil în direcția intereselor lui, însă reușește să pună limită de comportament cu fermitate, într-un mod blând, care să nu fie încărcat de ostilitate. Copilul înțelege prea puțin în momentul în care este agresat, el devine încărcat emoțional de acea agresiune și vrea să se ferească de ea.

-Mulți consideră că trebuie să fii dur, să impui reguli, iar copilul o să fie cuminte, ordonat.

-Ideea e că lucrurile impuse din afară nu-l construiesc neapărat pe copil pe dinăuntru, dacă el nu subscrie la ele. Și când subscrie le ele? Când se joacă. Puțini părinți au ideea să se joace de-a regulile. Să-l invite pe copil să ia regulile în joacă, să facă împreună cu copilul reguli, să aibe reguli pe care le respectă toți, de la mic la mare, și reguli pe care le pot încălca. Părinților le scapă multe pentru că sunt rigizi și vor ca cei mici să nu greșească, în condițiile în care ei nu înțeleg ce e greșeala și ce lucruri nu sunt ok, plus că adăugăm mult prea multă afectivitate negativă, ne uităm cu ostilitate la un copil care nu înțelege.

-De ce nu trebuie să le cerem copiilor noștri să fie cuminți?

-Dacă spun că urmăresc binele copilului când îi spun să stea cuminte, liniștit, eu nu realizez că de fapt mă amăgesc. Este despre binele meu: vreau ca cel mic să fie liniștit ca să nu am eu bătăi de cap și eventual ca să știu că și el este în siguranță, nu se rănește sau ceva. Dar un copil cuminte este un copil care nu explorează, nu învață, care nu se va dezvolta cum ar putea și nu își împlinește capacitatea lui în viitor. Deci dacă noi vrem binele unui copil, vrem momente în care el se poate liniști, și alte momente, o mulțime, în care să exploreze, chiar dacă ne agasează. Vrem ca un copil să învețe să greșească, să fie ok cu asta, să-și corecteze greșelile și să vrea să-și depășească limitele. Și primul lucru pe care îl are de făcut părintele este să lucreze cu reacția pe care o are el la greșeala copilului.

-Generația milenialilor este cea mai inteligentă, statistic vorbind. Sistemul educațional nu mai poate ține pasul. El trebuie schimbat, trebuie adaptat, nu mai putem fi puși cu toții, la grămadă, și pregătiți pentru munci care erau valabile în zorii revoluției industriale.

-Predau de aproape 25 de ani și trebuie să împărtășesc nu numai bucuria faptului de a fi în tagma asta a oamenilor care îi învață pe alții, ci și frustrarea pe sistem. Învățarea ar trebui să-i pregătească pe oameni  pentru ceea ce va veni, iar viitorul e încert. Problema de sistem este faptul că noi îi educăm pe copiii pentru trecut și nu pentru viitor. Noi trebuie să facem educație în mod deștept. Firește că trebuie să prezervăm niște valori ale trecutului, dar dacă insiști pe Baltagul, de exemplu, sau pe orice altă solicitare care avea sens acum 15 ani, și nu ai verificat cât sens mai are azi, sau cât sens tinde să aibă mâine, este practic un anumit mod de a presa înspre ei cu informații de balast și cu care vor trebui să se descurce. Din tot ce studiem în școală probabil vreo 10% ne folosește cu adevărat.

-Avem tendința să vedem schimbarea și viitorul ca pe un pericol. De ce?

-E universal valabil să-ți fie o anumită frică de viitor, de necunoscut, de incertitudine. Preferăm ca anumite lucruri să le putem apuca de undeva, chiar și iluzoriu – dacă avem o poveste despre ele credem că înțelegem lucrurile și putem face față, ne hrănim cu povești. Dar când ne uităm în viitor, nu avem o poveste… culmea e că chiar dacă ai certitudini negative față de viitor, s-ar putea să faci față mai bine decât dacă ai doar incertitudini.

-La nivel de comportament, cum se explică discrepanța între cum suntem față de cum ne credem și cum ne proiectăm? Cum oamenii gândesc într-un fel, dar se comportă fix în opoziție?

Oricare dintre noi e mult mai dispus să exagereze în percepția pe care o are despre el, latura legată de calități sau de cât de bine ne ies niște lucruri. Explicația cea mai simplă și sinceră e faptul că prefer să mă simt bine cu mine. Mai ales că noi creștem într-o cultură hipercritică, în care nu suntem invitați să greșim, și suntem timorați în fața greșelilor. E o discrepanță constantă la fiecare dintre noi între cum credem noi că suntem (de la moral și până la competențele profesionale pe care credem că le avem), și realitate. Amuzamentul e că cei mai mulți ne vedem mai buni decât 70-80% din restul, ceea ce nu e chiar adevărat.

”Cuplurile se despart mai ușor și pentru că ele nu se mai fac din aceleași motive ca în trecut, când a fi în cuplu era o chestie de a face față adversităților vieții”

-Care sunt cele mai întâlnite probleme care tulbura liniștea psihică a românilor?

-Oamenii sunt mult mai stresați și trăiesc un un grad mult mai mare de ostilitate decât se trăia în urmă cu 10-20 ani. E clar că o parte din tensiunea asta socială pe care o trăim, din faptul că oamenii nu se mai susțin unii pe alții, este și un rezultat al unui stres prelungit. O parte din el generat de regimul anterior și de niște lucruri pe care le ducem ca poveri, și o altă parte e legată de schimbările care au fost și de faptul că oamenii le fac cu greu față. Suntem într-un ritm care îi macină pe cei mai mulți dintre oamenii cu care interacționez. Iar dacă ei vin la cabinet, vin în urma unor lucruri care sunt oarecum normale. Burnout-ul, de exemplu, este o problemă care își pune amprenta pe diverse părți ale vieții noastre. Nu numai că ajungem să arătăm mai zombie și să simțim anxietate sau că pur și simplu nu mai putem face față, dar pentru că ne-am supraimplicat la muncă, n-am mai avut timp de relațiile noastre, unde oricum e nevoie de timp și comunicare permanentă ca să clădești ceva durabil. Cedăm în urma presiunii din familie, la care se adaugă și presiunea de la serviciu, și uite așa ajungem la psiholog, mai multe de nevoie, decât de voie.

-Apropo de relații, de ce cuplurile de acum sunt instabile și căsnicia riscă să se destrame mai repede decât în trecut?

În căsnicie nu reziști fără comunicare, iar la comunicare noi stăm cam prost. Vorbeam mai devreme de individualism și tocmai pentru că nu mai conectăm cu așa mulți oameni către care să ne distribuim nevoile, focalizăm totul către partener și vrem ca el să fie și liniștit, să ne și stimuleze, să fie și un bun amant, dar să fie și un om de casă, adică să fie o persoană tot satul, cum se spune. Presiunea pe care o punem unul pe celălalt fiind mare, apar discuțiile. Cuplurile se despart mai ușor și pentru că ele nu se mai fac din aceleași motive ca în trecut, când a fi în cuplu era o chestie de supraviețuire, de a face față adversităților vieții într-un alt fel. Acum, în măsura în care fiecare dintre parteneri este mai autonom, are propria lui sursă de venit, se descurcă singur, de ce ai fi până la urmă în cuplu? Puterea obișnuinței e mare, dar nu ne mai reține în vremurile de acum.

-Modelul nostru a devenit = succes, indiferent de calitățile umane?

Din păcate, da. Avem niște limite cognitive și trendul tinde de fie, la un moment dat, urmat de toată lumea. Ideal e să gândești că banii reprezintă mijlocul care ne satisfac nouă niște nevoi. Dacă mijlocul ajunge să fie mai important decât scopul, cea mai mare parte a vieții ți-o petreci în căutarea banilor, și uiți să trăiești și să te bucuri de ce poți face cu ei. E o trepidanță a vieții, și o insistență din ce în ce mai mare legată de mijloace, de cât și cum câștigi. Avem bani mai mulți decât pe vremea părinților și bunicilor noștri, dar valoarea pe care o putem investi cu ei în viața noastră e mai mică. Ne fuge timpul printre degete și până la urmă timpul este adevărata valoare. Când te fură munca, socializarea pe internet etc. simți că a trecut ziua și nu te-ai bucurat de ea.

-Statisticile spun că sinuciderea este a doua cea mai importantă cauză de deces a persoanelor cu vârsta între 15 și 29 de ani. Cum am ajuns aici?

Trăim într-un sistem care nu e orientat către bunăstarea individului, ci către diverse ținte care au mai puțină relevanță pentru om sau care nu-l au pe om în calcul, îl lasă pe cont propriu, descoperit. Dacă am fi într-o societate care îl are pe om în prim-plan nu am avea statisticile astea. Individualismul de care vorbeam, suprasolicitarea ne dereglează și ajungem în dificultate. Ne descurcăm de minune să ne prezentăm în moduri foarte diferite de cum suntem înăuntru, ascundem abil faptul că suntem vulnerabili și că am avea nevoie de un ajutor, că nu ne descurcăm pe dinăuntru. Crește pe zi ce trece distanța între cum se arată oamenii și cum sunt de fapt, și asta îi face să sufere atât de mult încât să ajungă să considere că a nu mai fi este cea mai bună soluție. Până la urmă, sinuciderea înseamnă că cineva a decis că a nu mai fi este soluția.

-Un om sănătos la cap se poate gândi la sinucidere?

-Un om sănătos se poate gândi la orice. Dar ce se întâmplă la un om echilibrat, care funcționează bine, este că poate face față la orice i-ar trece prin cap. Oamenii care ajung să se sinucidă sunt convinși că asta este singura soluția. Cred că e foarte multă suferință la mijloc. Un om nu-și ia viața din fantezie, decât în cazuri rare, când explorează, e curios și din greșeală se întâmplă ceva. În majoritatea cazurilor, oamenii care se sinucid trăiesc grade de suferință foarte pronunțate, care scapă adesea celorlalți, prea ocupați cu altele ca să observe.

-De multe ori omul vrea să facă o schimbare pozitivă în viața lui, să adopte comportamente mai sănătoase. Dar parcă uneori are în el o inserție, o rezistență… Cum ați explica apariția ei?

-Când mergi într-o direcție ajungi să ai o inerție în direcția respectivă, când intri însă pe o direcție mai degrabă nedorită, tendința asta de a funcționa consistent și de a avea această inerție se opune eforturilor de schimbare. Și problema nu e asta, că într-un fel asta e natural să se întâmple, problema apare când tu ai aștepta să se întâmple lucrurile ușor. Ca să se instaleze un nou obicei ai nevoie de vreo două luni, deci e nevoie de timp ca să pui lucrurile pe o anumită direcție. Toată lumea e capabilă de schimbare dacă găsește un suport adecvat și dacă își ia niște timp și e pregătită de un pic de efort.

-Dacă ați avea un panou mare pe care să-l vadă foarte multă lume ce ați scrie pe el?

-Trăiește acum! Suntem mult prea furați de trecut și facem prea multe proiecții de viitor, și sacrificăm prezentul.  Sunt un om optimist, dar optimismul ăsta este mai degrabă o alegere, decât o consecință a unei observări de ce roz merg lucrurile. Nu mă uit în jur și văd lucrurile roz, ci mă uit în jur încercând să aleg lucrurile roz, pentru că știu că asta mă ajută să fac mai bine față vieții. Eu obișnuiesc să spun și clienților mei că, practic, și trandafirii și șosetele miros, contează însă unde ții nasul. Asta este o alegere, nu înseamnă că nu există șosetele respective. Lumea merge prost, iar o atitudine optimistă îmi permite să caut resursele, să investesc încredere în ceva și să nu ajung să depun armele.

Te-ar putea interesa și: