În prima zi din Săptămâna Patimilor, în slujbele Bisericii se face pomenire de smochinul neroditor. E vorba de pomul pe care Hristos l-a blestemat să se usuce fiindcă nu găsise în el fructe cu care să-şi potolească setea şi foamea.
Mulţi s-au întrebat de ce Mântuitorul a osândit un biet pom, cu atât mai mult cu cât, ne spun evangheliştii Matei şi Marcu, „nu era încă vremea smochinelor”. Şi Părinţii Bisericii au căutat răspuns în meditaţiile şi exegezele lor. O explicaţie ar fi aceea că tot un smochin a fost sursa păcatului originar şi a căderii protopărinţilor Adam şi Eva. O alta, faptul că Mântuitorul, în decursul existenţei sale terestre, n-a făcut rău niciunui om, a săvârşit numai binele. Şi atunci puterea de a pedepsi şi-a exercitat-o asupra unui pom.
Numai că lipsa de rod, neputinţa în acest sens, e o problemă mai complexă.
În vremea Legii, adică a Vechiului Testament, faptul de a nu avea copii, în cazul unor familii, era privit ca un blestem, fiind sinonim cu o ostracizare. Era o formă materială de nerodire. Însă şi mai apăsătoare se arată, în lumina vieţii creştine, nerodirea spirituală. De aceea au spus teologii că episodul cu smochinul priveşte sufletele incapabile să odrăslească spiritual. Acestea pot fi asemuite cu smochinul fără roadă care se taie şi se aruncă pe foc. A doua cercetare a smochinului de către Hristos, care l-a găsit tot sterp, prefigurează situaţia din viaţa de apoi.
Această incapacitate de a rodi spiritual îl preocupase pe Nae Ionescu (foto) şi, pe urmele sale, pe Mircea Eliade. Cu atât mai mult cu cât există în Evanghelii un episod înrudit. E vorba de parabola talanţilor. Ea sugerează că fiecare om are în el un dar, mai mare sau mai mic, care trebuie fructificat. A îngropa talantul, a-l pune între paranteze, e o formă de agonie spirituală.
Rodnicia, fecunditatea spirituală, stă la îndemâna oricui şi începe prin cultivarea virtuţilor. Chiar milostenia, ajutorarea materială a unui om, trebuie corelată cu încurajarea şi mângâierea morală, altfel nu e deplină. Sau, cum spunea odată părintele Stăniloae, dacă nu ai un ban să-l dai unui cerşetor, strânge-i măcar mâna. A consola un om aflat la ananghie, bolnav, părăsit ori deprimat e tot o formă de rodire spirituală. La fel, propagarea credinţei, a preceptelor creştine, a dreptei, corectei mărturisiri, e tot o formă de rod. Bineînţeles, dacă totul porneşte din inimă şi dintr-o convingere adâncă.
Pentru că mai spiritual e actul croitorului care coase cu drag o haină decât munca unui artist care lucrează exclusiv cu gândul la onorariu. Chiar şi iniţiativa aparent strict materială a unui demers economic de pe urma căruia vor beneficia şi alţii are o faţetă spirituală. Aşa încât, blestemul nerodirii sau binecuvântarea rodului nu-i priveşte numai pe intelectuali. Nu e de ajuns să-ţi pui numele pe un articol sau pe o carte, dacă actul e unul de orgoliu şi de suficienţă. Mai mult: nu toate „construcţiile”, şi cu precădere cele gigantice, sunt o formă de rod. Şi în acest sens Părinţii Bisericii ne trimit la gigantomania Turnului Babel. Iată ce spune Calist Patriarhul: „Adu-ţi aminte de turnul dezbinării şi de zidirea lui şi de despărţirea limbilor şi cunoaşte că nu toată zidirea e bună, chiar dacă pare din afară astfel”. Dacă ne amintim de coloşii arhitecturii comuniste, întemeiaţi pe suficienţă şi sfidare, nu trebuie să facem mari eforturi pentru a vedea cât de adevărată este observaţia de mai sus.
Cel ce rodeşte o face spre propria-i împlinire, dar o face pentru şi prin ceilalţi. Un magistru fără ucenici e smochin neroditor; sau un profesor care nu trezeşte vocaţii. Iorga spunea că prin aceasta se recunoaşte o personalitate aparte: trezeşte vocaţii. Din perspectiva spirituală, un dascăl e măsurat mai puţin după cantitatea lucrărilor pe care le-a publicat şi mai mult după numărul şi calitatea ucenicilor. Adică întocmai cum erau măsuraţi şi călugării, care erau în primul rând părinţi duhovniceşti.
Se vorbeşte mult în lumea noastră de „rataţi”. Ratatul nu e altceva decât un smochin neroditor. Pentru că sentimentul atât de crud al neîmplinirii e unul spiritual. E drama celui care şi-a ignorat sau şi-a risipit talanţii sau a aceluia care din orgoliu i-a supraestimat. E remuşcare ontologică. Ca şi arsura, încă mai puternică, a celui ce nu s-a împlinit prin iubire: şi mă gândesc nu la dragostea abstractă şi protestantă nutrită pentru „întreaga umanitate”, ci la iubirea dintre bărbat şi femeie. Blestemul nerodirii nu e nici pe departe unul teoretic. Pentru că e cumplit ca Dumnezeu şi oamenii să nu găsească odihnă în tine.
Recomandările noastre
