Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Blesteme de proprietate, cele mai cumplite afurisenii românești. Istorie secretă
Blesteme de proprietate, cele mai cumplite afurisenii românești. Istorie secretă

Blesteme de proprietate, cele mai cumplite afurisenii românești. Istorie secretă

Blestemul a fost folosit și ca metodă de protecție a proprietății. În perioade în care frica de forțe de dincolo de realitatea perceptibilă era foarte mare, blestemul era un adevărat ”gard de protecție” al unui bun, fie moșie, fie o carte.

Cu ajutorul apreciatei cercetătoare a cărților vechi din Biblioteca Academiei Române, Otilia Urs, pătrundem în tainele acestui obicei vechi, de a scrie pe o carte un blestem care l-ar urmări pe cel care ar îndrăzni să o fure.

BLESTEME ÎN CĂRŢILE ROMÂNEŞTI VECHI

Însemnările marginale, existente în tipăriturile româneşti vechi, conţin numeroase blesteme de proprietate, scrise din dorinţa posesorilor de a-şi proteja aceste bunuri de preţ împotriva dispariţiei lor pe diverse căi.

Introducerea blestemului de proprietate în cuprinsul însemnărilor arată că furtul cărţilor era, probabil, o practică relativ frecventă în trecut. Acest fapt era determinat de numărul mic de exemplare, vechile tipărituri devenind adevărate rarităţi, de preţul ridicat al acestora şi, nu în ultimul rând, de nevoile culturale şi cultice ale persoanelor sau ale comunităţilor religioase care le întrebuinţau.

Mărturie a acestei stări de lucruri stă o însemnare aflată pe un exemplar din cartea Înfruntarea jidovilor, tipărită la Iaşi, în 1803, unde citim următoarele:

„Eu, dascălul neunit de la Alămor, viindu-m această carte în vederea ochilor şi cetind într-însa, m-am îndulcit de laptele care îl are într-însa şi aş vrea ca să o cumpăr, şi n-am de unde, dar mă rog de dumnealui Banciu Călcu să-m aducă una şi eu o voi plăti, cumu-i va fi preţul. Pavel Birbic, dascălul neunit la Alămor”.

Blestemele de proprietate se întâlnesc pe multe dintre cărţile vechi româneşti, începând de la cele tipărite în secolul al XVI-lea şi până la cele din secolul al XIXlea.

Indiferent de categoriile de proprietari, aceştia simţeau nevoia imperioasă de a-şi conserva cărţile manuscrise şi tipărite aflate în posesia lor, cu atât mai mult dacă erau moşteniri cu valoare afectivă sau spirituală, ori procurarea unui manuscris de o rară frumuseţe sau a unei tipărituri deosebite era rezultatul unui efort considerabil (Bacâru 1968, p. 280–282).

Faptul că în fondul cercetat au fost identificate şi blesteme de proprietate în limba slavonă ne îndreptăţeşte să credem că această practică era veche, ea fiind folosită şi în cazul manuscriselor, de unde a trecut la tipărituri.

Obiceiul de a consemna blesteme de proprietate pe manuscrise şi tipărituri se încadrează într-o mai veche tradiţie românească prin care proprietarii de moşii întocmeau, pe lângă actele oficiale doveditoare, cărţi de blestem pentru a-şi proteja bunurile de înstrăinare.

Cartea de blestem era introdusă şi în cazul testamentelor, al daniilor de orice fel, al moştenirilor, al hotărârilor domneşti sau eclesiastice5 etc. De la acestea blestemul de proprietate a trecut şi în cărţile manuscrise şi tipărite.

De altfel, practica blestemului a existat, la toate popoarele, în diverse forme (Rişcuţa 1997; Mazilu 2001, p. 25–142).

Cu timpul, blestemele de proprietate din cărţi vor dispărea din însemnările de proprietate, care îşi vor prelungi existenţa, ajungând până la noi, dar într-o formă mult mai scurtă, consacrată în expresia Ex libris.

În cazul cărţilor liturgice, pentru preţul mare cu care se vindeau, acestea erau cumpărate, de obicei, fie de o întreagă comunitate care se asocia adunând sumele de bani necesare pentru achiziţionare, fie de către o singură persoană care deţinea un anumit statut social, situaţia financiară permiţându-i acest lucru. Astfel, efortul financiar comun sau individual, depus pentru procurarea cărţilor, justifica prezenţa blestemelor de proprietate. După cumpărare, proprietarii cărţilor le donau, spre folosire, bisericii din comunitatea lor, considerând aceasta o acţiune menită să le înveşnicească numele şi binefacerea, de unde şi dorinţa de a asigura cărţilor, prin intermediul blestemului de proprietate, o protecţie.

În acest fel, tipăriturile deveneau un bun comun, asupra cărora aveau putere numai proprietarii de drept, adică cei care le-au cumpărat. Numeroase blesteme de proprietate reflectă acţiunile culturale comune care s-au iniţiat pentru procurarea lor.

Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care apar blestemele de proprietate, vom reda în continuare, în întregime, însemnările care se referă la această modalitate de achiziţionare, fiecare formulare fiind, în acelaşi timp, valoroasă ca document de limbă:

„Această carte iaste a satului Cârneştilor, ce să cheamă Cazanie, cumpărată tot satu, pe sama bisericii lor, cu şasă, 6, florinţi şi 1 mărieş. Cine ar îndrăzni a o înstreina sau fura să fie afurisit de 318 părinţi sfinţi de la săborul Nicheii” (Carte românească de învăţătură, Iaşi, 1643, cota CRV 45); s

Publicat in categoriile: Istoria secreta
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News