Pe întortocheata cale a Oltului, zimțuită de Munții Loviștei și răcorită din loc în loc de izvorașe repezi, nervoase, într-o scobitură de piatră pe care doar pinii negri au îndrăznit să-și înrădăcineze semințele, se odihnește Proieniul, veche așezare românească, acum decăzută la eticheta de cartier mărginaș al Brezoiului și părăsită de copiii ei, iubitori de viață mai nouă. În vatra acestui sătuc agățat între cer și Olt doar de fumurile celor cincizeci de case rămase în picioare, mai precis între pereții cândva de stejar ai bisericuței albastre care luminează de mai bine de cinci sute de ani pâclele vremurilor, domnitorul Mihai Viteazul și-a unit destinul cu Doamna Stanca, fiica unor oieri putrezi de bogați. Ca să ajungi însă să te închini în fața istoriei și să treci pragul crucilor din Proieni, trebuie să depășești o capcană pe cât de periculoasă, pe atât de aiuritoare: intrarea în sat, care se face în stil kamikaze, dreapta direct din drumul național Vâlcea-Sibiu, dar o „dreaptă” la 180 de grade pe care un autocar cu turiști, de exemplu, n-are s-o poată executa niciodată.

Ai grijă, cum cobori dinspre Sibiu și vezi balta, încetinește, să nu ratezi fâșia sugrumată de asfalt care leagă Proieniul de lume!”, mă avertizează preotul Daniel Șerban, părintele care slujește de la 2 4 de ani la bisericuța „Toți Sfinții”. „Nu vă faceți griji, părinte, știu bine zona”, îl liniștesc încercând, de fapt, să mă liniștesc pe mine cu gândul la manevra sinucigașă. „Mai bine vin eu să te iau, sigur nu vei vedea intrarea în sat”, insistă, îngrijorat, pr eotul. „Mulțumesc, mă descurc”, bâigui în receptorul telefonului mobil.

La doar câteva minute după încheierea convorbirii cu părintele Daniel Șerban, încetineam în dreptul bălții din Proieni și, uluit, ieșeam de pe teritoriul satului fără să observ intrarea buclucașă. „A avut dreptate popa”, mi-am spus, cu ciudă, în gând, după care l-am apelat din nou. „Am ratat”. „Ți-am spus eu”, a venit replica triumfătoare a domnului Șerban. Am întors mașina și, punându-mi la bătaie permisul auto, am tăiat linia dublă continuă, am pătruns, într -un moment de respiro, pe contrasens, după care am luat, fericit, urma fâșiei care (dez)leagă bisericuța lui Mihai Viteazul cu prezentul.

Bani să preia Puterea

„Păcat de biserica asta frumoasă, cum să vină lumea s-o vadă? Doar cu elicopterul, pe jos sau cu bicicleta poți intra în sat”, îmi aruncă, peste umăr , părintele. În fața ochilor , arcuită pe sub spinările florilor din cimitirul incendiat de lumină, stă ghemuită o mică bijuterie albastră, o mănăstire-ciupercuță, a cărei legendă îi conferă, dincolo de valoarea arhitectonică, o inestimabilă valoare cultural-istorică. „Se spune că aici, la Proieni, s-ar fi căsătorit domnul nostru, Mihai Viteazul, cu Doamna Stanca. De ce aici și nu la Cozia? Pentru că ar fi fost, se spune, o nuntă din interes. Voievodul avea nevoie de bani pentru a lua bănia Craiovei și cum Doamna Stanca era fiica unor oieri foarte înstăriți totul s-a aranjat de minune. Mihai n-a vrut ceremonie mare, cu alai. Așa că și-a luat ochii de la Cozia și a venit aici, la noi”, murmură preotul Daniel Șerban în timp ce brațul său, suspendat deasupra prăpăstiilor verzi din spatele bisericuței, c oboară spr e un f el de prid vor. „Acesta a fost adăugat ulterior, prin 1817. Sfântul lăcaș este atestat documentar din 1798 avându-l drept ctitor pe Constantin Davidescu din Râmnic. A fost pictată de zugravul Ioan de la Ocnele Mari, celebru în epocă...”.

O biserică din lemn pe Via Carolina

Uimirea mea, trădată de arcul ridicat al sprâncenelor, întrerupe lecția preotului. „Știu, vă gândiți că Mihai Viteazul s-a însurat, totuși, cu vreo două sute de ani înainte. Așa e. Dar tot aici s-a întâmplat. În locul acestei bisericuțe a fost, înainte, una din lemn de stejar. În aceea s-a căsătorit voievodul. Să știți că, potrivit unei hărți realizate de habsburgi cu prilejul construirii drumului pe Olt - Via Carolina – singurele două biserici din zonă erau Cozia și cea de la Proieni, din lemn, nu din ziduri. Eh, cea din lemn era pomenită încă din 1495- 1505, de pe vremea lui Radu cel Mare. Pomelnicul stă mărturie, doar că încă de prin anii ’ 90 a fost luat din biserică și dus la București, la Muzeul de Istorie. Mă rog, cert e că a fost o veche, foarte veche comunitate de români aici”, îmi explică părintele.

Dansul rândunicilor și foițele de aur

Biserica „ Toți Sfinții” , cum se numește astăzi lăcașul care a adăpostit taina sfintei căsătorii a lui Mihai Viteazul cu Doamna Stanca, n-a arătat tot timpul așa, adică drăguță, cochetă, strălucitoare. „Când am fost hirotonit și am venit aici - aveam doar 24 de ani - ploua înăuntrul ei, sărăcuța. Ne-am mobilizat, cu mâna de o ameni din sat, și, cu sprijinul Ministerului Culturii, am început renovările. Cu 10.000 de lei am pornit la drum, apoi au venit două miliarde, am totul pe deviz, ehe...”, suspină preotul Daniel Șerban.

Cuiburile din acoperiș

Își îndepărtează de pe sutană câteva fire de praf imaginare, apoi reia, oftând din toți rărunchii: „Am reparat întâi acoperișul. Când a venit primăvara și s-au întors păsările călătoare acasă, aveam sute de rândunici aici care dădeau ocol bisericii. Nu înțelegeau unde le-au dispărut cuiburile. Ele, biet ele - dacă ani de zile biserica a stat fără acoperiș bun -, își încropiseră cuib are peste tot. Zile întregi au tot dat roată până s-au convins că trebuie să-și aranjezae căsuțele în altă parte. Ce-am mai tras! Și când mă gândesc că înăuntru erau (și încă sunt) picturi cu foițe de aur...

 

„Parcă ne-am îndepărtat unii de alții”

Părintele Daniel Șerban se tulbură când vine vorba de enoriași: „D e p arcă n-ar fi fost de ajuns că nu poate ajunge nici picior de turist la noi din c auza intrării ac eleia blestemate în sat, nici oamenii nu mai sunt cum erau odată. P arcă ne-am îndepărt at unii de alții. Abia dacă mai vin cinci, șapte, hai, zece suflete, la slujbe. Bine, e adevărat că mai sunt doar vreo 80 de oameni în sat, risipiți în 50 de case. Mulți au îmbătrânit, nu mai pot, și mai mulți au plecat la oraș, la Sibiu, la Vâlcea, te miri pe unde”.

La UNTOLD, nu la slujbă

Preotul își împreunează mâinile în poală, își prinde tâmplele în palmă, apoi dă drumul iar degetelor. „Ce să mai, nu mai e și nici nu va mai fi ce-a fost. Tinerii de astăzi, și când vin acasă, de Sărbători, merg la discotecă, la UNT OLD, nu mai vin la biserică. O să s e piar dă t oate, și po sturi, și pomeni, și obic eiuri... Păi, dacă mergi la muncă în Italia, îți mai arde acolo de parastase și de pomenirea morților?” Gândurile preotului prind viață în cuvinte triste, ce se rostogolesc nestingherite pe ulița bisericii în jos, spre Olt, la vale... Îmi ridic ochii spre cerul înalt al Proienilor. Ce ciudat, chiar niciun om, niciun pui de om, niciun animal nu tulbură liniștea sfinților de pe pereții bisericuței albastre.

 

Trei milioane de euro pentru „Toți Sfinții”

De remarcat că, ulterior eforturilor locale, preotul Daniel Șerban s-a zbătut și a izbutit și accesarea unor fonduri europene pentru renovarea bisericii „Toți sfinții”. Mai precis, 12.295.913,54 de lei! Adică în jur de trei milioane de euro! O sumă colosală pentru bisericuța din Proieni, fie ea și cea în care s-a căsătorit Mihai Viteazul. De altfel, pe panoul încastrat în zidul mănăstirii stă scris negru pe tablă: „Proiect: Reabilitarea și integrarea turistică a monumentului istoric Biserica „Toți Sfinții” Proieni. Așadar, în afară de restaurarea propriu-zisă, s-au mai amenajat, printre altele, o parcare (utilă), dar și o pistă (deși mai exista una) masivă pentru cărucioarele cu rotile.

A fost descoperit trupul lui Mihai Viteazul?

Circulă, de ceva vreme, o informație potrivit căreia la Mănăstirea Plăviceni-Aluniș (Teleorman, pe Olt) ar fi fost descoperit trupul lui Mihai Viteazul! Racla ar fi fost găsită în odaia unui călugăr... Este posibil ca rămășițele respective să fie ale voievodului Mihai Viteazul?

Nedumerirea, una istorică în adevăratul sens al cuvântului, este comentată echilibrat de distinsul medie vist Ioan-Aurel Pop: „Nu mă pot pronunța, fiindcă este vorba doar despre o ipoteză. Sunt, însă, metode moderne care ne pot ajuta să ieșim din impas, dar, deocamdată, acestea nu s-au folosit în cazul de față. Personal cred în multele mărturii de epocă - pe care le-am văzut și cântărit cu ochii mei - și care spun că trupul marelui voievod a fost îngropat la Turda (lângă oraș, pe „Câmpul Tordei”), unde s-a și ridicat atunci, imediat după asasinatul din 19 august 1601, o capelă de pomenire, iar capul a fost adus de niște credincioși ai domnului (paharnicul Turturea, se pare) la „Sfânta Mănăstire din Deal” de la Târgoviște”.