Schița Urgent a lui I.L. Caragiale, apărută în Universul din 17 decembrie 1899, atacă una dintre cele mai nenorocite slăbiciuni ale României eterne: Infinita plimbare a hîrtiilor de la o instituție la alta ținînd loc de rezolvarea unei probleme simple.

Școala de fete No. 1 din urbea Z… are nevoie de lemne pentru a face față iernii.

Fiind vorba de o problemă pe cît de urgentă, pe atît de simplu de rezolvat, plîngerea trimisă primarului de directoarea Școlii pe 15 noiembrie se putea soluționa a doua zi.

Directoarea cerea o cantitate de lemne, nu una de uraniu.

Cu toate acestea, sub semnul plimbatului hîrtiilor pe orizontală și pe verticală, școala primește lemnele necesare trecerii prin iarnă abia în anul următor, mai precis pe 15 martie, cînd a venit deja primăvara.

Capodoperă a sarcasmului ivit din scrierea neutră, aparent redusă la reproducerea unor documente birocratice, schița e o succesiune de adrese trimise de jos în sus și de sus în jos, schimbate între școală, primărie, inspectorat școlar, minister, totul culminînd cu o intervenție pe această temă în Camera Deputaților.

Caragiale – spun manualele – s-a inspirat din realitățile vremii sale, de la finele secolului al XIX-lea.

Nimic mai fals.

Caragiale s-a inspirat din realitățile vremii noastre, de la debutul secolului al XXI-lea.

M-am convins de asta luînd cunoștință de o pricină pe care a avut-o și o are în continuare Grupul Luneta, de la care m-am pomenit zilele trecute cu acest Memoriu:

„Domnule Ion Cristoiu

Sîntem grupul de tipografi din fosta Casă a Scînteii care începînd cu ziua de 10 aprilie 1987 şi pînă pe 22 decembrie 1989 am îngenunchiat întreaga Securitate Română şi tot Ministerul de Interne.

Acum, dumneavoastră sînteţi singurul ziarist care aţi publicat un articol în care explicaţi cum la mitingul din 21 decembrie 1989, Ceauşescu se opreşte şi are o privire temătoare. Acela este momentul cînd un tînăr flutură steagul tricolor şi strigă: Timişoara! Timişoara! la Timişoara au murit copii şi noi provocăm vuietul.

V-am reamintit această întîmplare şi vă rugăm să ne ajutaţi cu cît puteţi să-l atenţionaţi pe domnul preşedinte Klaus Iohannis să fie de acord să ne întîlnim oficial cu dînsul. Dacă nu acceptă, să ne spună motivul.

Grupul Luneta

Vă mulţumim.”

Pentru cei care nu știu ce este Grupul Luneta, despre care am scris, reproduc mai jos Memoriul depus de liderul Grupului, Valentin Hurduc, pe 6 septembrie 1995 la Președinția României, Departamentul Relații cu publicul înregistrat cu numărul 13291:

„MEMORIU

Mă numesc Hurduc Valentin, de profesie tipograf la fosta «CASA SCÎNTEI». De cînd mă ştiu nu am făcut decît ce am crezut eu că este bine, pentru mine şi pentru ceilalţi, chiar dacă pentru asta am mai avut şi necazuri.

Atitudinea mea tot mai făţişă faţă de autorităţile comuniste, faţă de regimul ceauşist a început cu timpul să ia forme tot mai organizate culminînd cu tipărirea unei publicaţii clandestine «LUNETA» începînd cu 29.04.1988 şi pînă la revoluţia din decembrie 1989, apărînd apoi legal împreună cu revista FLACĂRA.

Profitînd la început de ajutorul tacit al cîtorva prieteni şi colegi de muncă, am fost nevoit, datorită complexităţii acţiunilor pe care mi le propusesem, să organizez un grup de acţiune, format din oameni, oameni de absolută încredere după cum s-a dovedit pînă la urmă, grupul nostru nu a fost descoperit pînă la revoluţie de organele de miliţie şi securitate, iar «deconspirarea» am făcut-o noi, printr-un reportaj la televiziune realizat de d-na Anca Arion şi difuzat pe postul naţional în seara primului revelion «liber» 1989- 1990.

Au urmat alte şi alte reportaje la TV şi articole în presa scrisă, unde s-au relatat o mare parte din acţiunile noastre. I. Aramă a scris chiar o carte despre acestea.

Nu amintim decît pe cele mai importante: – Incendierea Arcului de triumf «de aur» al lui Ceauşescu (de fapt din carton şi mucava), plasat la intrarea în Pavionul Expoziţiei, la 10 aprilie 1987 ora 5.40 dimineaţa. – Statuia lui Lenin, simbolul comunismului adus de la ruşi, statuie de care ne «izbeam» în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu, a fost incendiată la 4 decembrie.

Ca urmare a măsurilor speciale luate de miliţie şi securitate am fost nevoiţi să căutăm noi metode de «răspîndire», difuzare a publicaţiei, de la clasica rachetă cu carbid, PETARDA, cum era în dosarele miliţiei, la aruncarea din mers de pe bicicletă, la adăpostul întunericului şi mai apoi la aşezarea topului de manifeste pe capota din spate a maşinilor staţionate la STOP.

Aşa s-a ajuns la incidentul cu diplomatul ungur în seara zilei de 14-15 noiembrie 1988, incident relatat în presa internă şi internaţională.

Grupul a fost format din: (Urmează un tabel de 13 persoane, pe care nu-l reproducem aici, deoarece conține date de identitate ale unor cetățeni n.n)

Noi n-am încercat niciodată să profităm în nici un fel de pe urma faptelor noastre. Dimpotrivă ne-am reluat după revoluţie, activităţile noastre obişnuite. Dar nici nu putem fi de acord cu cei care încearcă acum să minimalizeze şi chiar să ridiculizeze curajul celor care s-au ridicat înainte de 22 dec. ’89.

De aceea cerem recunoaşterea legală, a meritelor grupului nostru!

Valetin Hurduc.”

Grupul vrea recunoașterea legală a meritelor în Revoluție. Pentru asta e nevoie de o întîlnire cu Președintele.

În vederea acestei întîlniri Valentin Hurduc depune memorii peste memorii la Administrația prezidențială din octombrie 2006 pînă azi.

Ca și în cazul lemnelor din schița lui Caragiale, problema e simplu de rezolvat.

Avînd în vedere și contribuția Grupului la căderea Comunismului în România, președintele României și-ar fi putut găsi un timp în agenda sa pentru a-i primi.

Grupul nu le cere președinților să dea numele unei localități Luneta, nici o sumă de bani, nici măcar o cafea.

Cere ca președintele să le acorde o audiență. Pentru președinte ar fi nu numai îndeplinirea unei îndatoriri de Înalt Funcționar public, dar și o utilă lecție de istorie. Eu, de exemplu, am stat de vorbă cu Valentin Hurduc despre isprăvile Grupului Luneta și – recunosc – am aflat lucruri interesante, drept pentru care chiar am scris despre ele.

Ei bine, din 2006 pînă azi, trecînd prin trei mandate de președinți, două ale lui Traian Băsescu și unul al lui Klaus Iohannis, la Memoriile lui Valentin Hurduc răspunde în același fel aceeași persoană: Consilierul de stat Gabriel-Cristian Pișcoiu.

Reproduc mai jos succesiunea de răspunsuri formale, birocatice, date unei solicitări simple de către Administrația prezindețială.

Pentru a deosebi formalismul dădător de dureri de dinți al felului birocratic în care se rezolvă o problemă în România de la începutul secolului XX, fel identic cu cel satirizat de Caragiale la finele secolului al XIX-lea am subliniat clișeele din răspunsuri.

Ce se constată dincolo de hazul involuntar al situației?

Că formalismul stupid, înlocuirea soluțiilor simple cu emiterea de adrese peste adrese, a trecut de la o Președinție la alta în sunete de trompete.

Că funcționarul de la Președinție e același de-a lungul a trei mandate prezidențiale.

Că el a depus atîta efort pentru a plimba hîrtilile cînd ar fi fost mult mai simplu și mult mai puțin obositor să meargă la președinte și să-l convingă să-i primească pe membrii Grupului Luneta.

Articol preluat de pe Cristoiublog.ro.