Printre pictorii născuți la început de quattrocento, Filippo Lippi (1406 - 1469) este cel mai bun material de studiu pentru cei care vor să vadă legăturile dintre biografia unui artist și arta sa.
O chestiune plictisitoare, fără relevanță pentru ”lumea reală”, ar putea spune unii. Doar că, cazul lui Filippo Lippi pune în discuție și o altă chestiune cu deplină relevanță astăzi și oricînd; o chestiune de ordin moral care are sens doar dacă există o performanță estetică. Putem trece cu vederea stricăciunea morală a cuiva doar pentru că produce o mare artă? Cazul lui Filippo Lippi este cu atît mai elocvent cu cît, de la momentul răului făcut de el, ca om, a trecut atît de mult timp încît faptele sale și-au pierdut cu totul vigoarea malefică - n-a mai rămas nimic din minciunile, falsurile, escrocheriile și înșelăciunile comise de acest om acum 6 secole. Dar a rămas, peste 6 secole, uimitoare și plină de emoție proaspătă, opera sa.
Filippo Lippi a rămas orfan în fragedă pruncie și, pe cînd avea 8 ani, a fost dat la mănăstirea carmelitană din cartierul în care locuia. În acel timp, rolul duhovnicesc al mănăstirilor era dublat și de un rol social. Monahismul nu era doar o vocație, ci și o soluție de supraviețuire pentru cei aflați în mare dificultate, precum orfanii unor familii sărace. Sigur că, în acest din urmă caz, intrarea în monahism nu mai presupunea, cum e firesc, chemarea. Fără îndoială, Filippo Lippi nu avea nici urmă de vocație călugărească, ba dimpotrivă, avea toate datele de personalitate ale cuiva care nu calcă niciodată într-o biserică, dar a devenit călugăr întrucît aceasta a fost soluția de viață pentru copilul orfan și sărac care a fost. Încă din primii ani de școală, Lippi a dovedit un caracter nesupus și agresiv. Refuza să învețe, tulbura cu insolențe orele, agresa colegii. Acest copil de tot neastîmpărat, avea însă o apucătură care a atras atenția unui dascăl ceva mai inteligent: punea repede mîna pe cărbune și desena ceva cu cap și coadă într-o secundă, pe orice suprafață îi venea la îndemînă, pereți, bănci, caietele colegilor (asta era exasperant pentru ceilalți copii). Rapiditatea execuției, dar și coerența care făcea un desen în toată regula din ceva ce trebuia să fie o măzgăleală rea și stîngace, l-a uimit pe călugărul-institutor, și așa s-a ales Lippi cu un program de școală mai special, menit să-i antreneze acest talent. Însă, Filippo Lippi s-a decis să devină pictor ceva mai tîrziu. Într-o zi, prin 1424, i s-a permis să meargă în biserica mănăstirii unde un pictor picta pereții unei capele, să vadă cum lucrează acesta. Lippi a mers și a rămas fascinat! A privit, ca fermecat, ore în șir, zile în șir, simțind că aceasta este cea mai importantă întîlnire a vieții sale. Atunci, s-a decis să se facă pictor. Nu e lipsit de importanță de precizat că biserica aceea era Santa Maria del Carmine, că pereții la a căror pictare asista erau cei ai capelei Brancacci, și că pictorul pe care l-a văzut la lucru și nu se mai sătura să-l privească era chiar Masaccio.
În rest, viața lui Lippi a fost tulbure și agitată. A intrat și a ieșit din mănăstire de multe ori, dar, curios, niciodată nu a fost dezlegat formal de jurăminte. Purta cînd haine ”civile”, cînd haine călugărești, bea, preacurvea, mințea, falsifica și înșela. Era, după absolut toate mărturiile, un om stricat , un aventurier fără scrupule. Se răspîndise, nu se știe cum, zvonul că, la un moment dat, călătorind pe mare, ar fi fost răpit de pirați și dus în ținuturile lor barbare de unde a scăpat datorită talentului său de desenator cu care l-ar fi impresionat adînc pe șeful piraților făcîndu-i protretul - Vasari a luat de bun acest zvon, dar istoricii artelor de mai tîrziu vor arăta că nici vorbă, era doar una dintre fabulațiile iscate de viața acestui om frenetic, posedat de toate viciile lumii, dar stăpîn pe un mare, imens, talent. În ciuda tuturor defectelor sale, ba chiar în ciuda lipsei evidente de vocație monahală, Fra Filippo Lippi a rămas tot timpul în cinul călugăresc și , poate surprinzător, a primit chiar numiri abațiale din partea Papei în cîteva rînduri. De bună seamă, calitatea excepțională a picturii sale avea un rol important în faptul că îi erau trecute cu vederea continuele ”căderi”. Dar mai era ceva. Filippo Lippi reușise să-și facă prieteni buni, care îl vor proteja și-l vor scoate din toate situațiile nefericite în care se băga: Cosimo de Medici și, apoi, Lorenzo de Medici. Cei doi mari conducători ai Florenței erau, cum am zice astăzi, ”fani” ai lui Lippi. Îi comandau lucrări și făceau tot ce trebuie ca întîmplările ce l-ar fi vătămat să fie uitate. Mai mult, făceau tot ce puteau (și puteau foarte mult!), ca să-l promoveze. Chiar și după faimosul episod în care a sedus o călugăriță, pictînd-o în chip de Fecioară pînă cînd a lăsat-o însărcinată, nu i-a dăunat prea mult pentru că admiratorii săi erau, se știe, mult prea puternici. De altfel, episodul amorului cu maica Lucrezia Buti (care, se zice, era de o frumusețe ce-ți lua, pe loc, mințile) va adăuga mult senzațional vieții lui Lippi, nu doar pentru că a fugit cu ea din mănăstire, nu doar pentru că, după ce s-a născut copilul (viitorul pictor Filippino Lippi), ea a revenit la călugărie ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, doar pentru a mai face încă un copil cu Lippi și a pleca din nou, ci și pentru că va rămîne mereu ambiguu, acoperit de subînțelesuri erotice, rolul sorei Lucreziei, care i-a însoțit tot timpul pe cei doi îndrăgostiți, zice-se, nu doar ca soră. Dar, să lăsăm picanteriile și să vorbim, mîine, despre sensurile mari ale vieții lui Filippo Lippi.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
