Exista o melancolie a adultilor dupa copilarie, o nostalgie a paradisului pierdut.

Cine oare nu a visat vreodata sa se intoarca in copilarie, dar evident cu mintea de acum? Cine oare nu a sperat sa fie din nou copil, ceea ce in acceptiunea noastra, a maturilor, inseamna o viata fara griji, o joaca permanenta? O lume in care locul lui Dumnezeu, de parinte bun, dar si de judecator, este ocupat de tata si mama?

Ei bine, se pare ca traim de multe ori in propriile noastre fantasme, pentru ca ceea ce generic numim noi copilarie este departe de a fi un Eden, o gradina a Raiului. Zilnic buletinele de stiri sunt pline cu sinucideri ale unor copii.

Un copil isi ia zilele pentru ca nu a luat coronita, un altul alege moartea pentru ca nu invata bine la scoala si nu mai dorea sa-si faca parintii de ras, alti prichindei, sufocati de dorul parintilor plecati la sute si mii de kilometri distanta pentru o bucata de paine, aleg intalnirea cu Dumnezeu, se catara pe nori. Satui sa astepte postasul sau sa priveasca in zare, hranindu-se cu sperante desarte.

Nu, sa nu ne amagim, nu putem intelege copilaria, maturi fiind. Nu sesizam de cele mai multe ori nevoile celor mici, nu percepem viata lor. Zapaciti de infernul cotidian, noi astia maturii uitam de propriii nostri copii. De cate ori n-ati auzit sau chiar gandit: „Lasa ca are de toate, ca doar de aia muncesc. Eu n-am avut ce are el. De ce sa nu fie fericit?”.

Trebuie sa fim onesti si sa recunoastem ca avem mari carente in a educa un copil, in primul rand, pentru ca societatea nu mai este aceeasi. Noi nu ne-am adaptat, nu ei, copiii. Generatiile noastre au fost crescute cu cheia la gat sau de cine stie ce bunica, cu un orar precis si cu doua ore la televizor.

Dar asta nu inseamna ca, daca copiii nostri au mobile, acces la internet, televizor la discretie sunt mai fericiti decat eram noi. De bine, de rau, la ora 16.00-17.00 ne trezeam cu parintii acasa, pe cand urmasii nostri daca ne vad pentru cinci minute seara, inainte de a atipi, se pot considera norocosi.

Cred ca si pentru un copil 10 minute petrecute cu un parinte sunt mai importante decat orice joc de desen animat sau chiar o intalnire cu Scooby-Doo.

Suntem depasiti, odraslele noastre ne pun in incurcatura mai rau decat ne puneam noi parintii cand intrebam de barza sau ceream explicatii despre ce inseamna o injuratura.

De ce se poate sinucide un copil? De ce vrea sa plece de langa noi un inger fara aripi? Cred ca noi, astia care ne credem copti, nu putem pricepe pentru ca ni se pare absurd: ce e aia dor sau ce conteaza o nota la scoala, sa mori din dragoste?

Sinuciderile in randul copiilor si chiar al adolescentilor reprezinta un fenomen care trebuie sa ne ingrijoreze. Reprezinta o falie, o prapastie, creata intre noi poate datorita pasului fortat pe care l-am facut de la comunism la capitalism.

Nu, nu ne putem creste copiii asa cum ne-au crescut ai nostri, deoarece conditiile sunt altele, presiunea sociala alta, ispitele, hai sa zicem, altele. Sa ne gandim ca odraslele noastre nu sunt doar papusi cu viata. Sunt oameni in miniatura si au suflet.