Victoria tenismenei Bianca Andreescu la US Open a stârnit multă emoție. Unii s-au bucurat pentru că spuneau că este româncă, alții cereau mai puțin entuziasm fiind vorba despre un „produs canadian”.

Scriitorul Aurel Sibiceanu, unul din adepții entuziasmului, spunea: „Bianca a stat și învățat în Pitești, de la vârsta de 5 ani până la aproape de 10. Cel care i-a evaluat aptitudinile pentru tenis și care a antrenat-o câțiva ani a fost piteșteanul Gabriel Hristache; dacă nu mă înșel, antrenamentele au avut loc la Baza Sportivă Arpechim, din Cartierul Prundu”.

Aripa cealaltă, din care m-am conversat cu Mircea Goia, un fotograf român stabilit în Statele Unite ale Americii, avea o altă abordare: „Născută în Canada, venită în România...plecată din România din nou. Pentru că talentul ei uriaș nu a fost tocmai recunoscut si încurajat (au avut fler părinții să plece din nou). Până acum 1 an nimeni nu știa cine e. Acum toți sunt călare pe ea, „româncaaa noastrăăă” :))). Ei de unde...e canadiancă care știe românește. Și eu sunt român care vorbește engleza și trăiesc în America. Sunt american? Copiii mei vor fi americani. Cum e și Bianca canadiană.”

Toate aceste abordări m-au făcut să trec peste evenimentele politice ale ultimelor zile și să vă propun o mică  dezbatere. Cum vă sună cuvântul patriotism? Ușor desuet, adică învechit, ușor proletcultist, adică comunist, ușor exagerat, adică în afara lumii virtuale în care ne scufundăm de dimineața până seara.

Patriotism a devenit antonimul unei generații care visează să fie amestecată, universală.

Ce înseamnă potrivit DEX?

Patriotism = Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei.

În dicționarul de limbă engleză, Oxford, apare ca fiind “the quality of being patriotic; devotion to and vigorous support for one’s country.” În traducere liberă este vorba despre devotamentul față de o singură țară, față de un singur popor, aș adăuga eu.

Etimologia cuvântului este de asemenea interesantă, cea grecească, patriotes, definindu-i pe cei din același tată, linia de filiație paternă, spre deosebire de latinul patria care vorbea despre tărâm al taților, adică al strămoșilor.

Iubirea față de țară s-a împletit de-a lungul istoriei noastre cu nevoia de a ne apăra. Deși am fost de multe ori  obiectul unor tranzacții ale marilor puteri, deși am fost mai puțini și mai prost înarmați, am făcut tot ceea ce puteam ca să ne păstrăm pământul.

Sunt nenumărate exemple, dar voi aminti doar bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în memoria celor care și-au jertfit viața în Marele Război.

Un exemplu de patriotism este celebrul „Atac al Cămășilor Albe” din iulie 1917 pe care îl reiau așa cum a fost consemnat în Registrul Jurnal de Operaţii al Regimentului 32 Infanterie:

Soldaţii noştri se dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire «sculele» lor. Regimentul [32] ia hotărârea să contraatace cu rezerva regimentului, Batalionul 3, comandat de maiorul Ionescu Atanasie, care iese din adăpostul lui şi strigă din toate puterile «Înainte!» şi pleacă în fruntea batalionului direct la luptă cu baioneta.

Soldaţii şi ofiţerii, îmbărbătaţi de exemplul comandantului lor, se reped cu tot avântul spre inamic, care, deşi superior ca număr, bate în plină retragere în faţa fantomelor albe care înaintau cu hotărâre spre ei, crezând că sunt africani, după cum au declarat ulterior prizonierii nemţi.”

Credeți că în zilele noastre am mai fi capabili de asemenea gesturi? Mi-ar plăcea să răspund pozitiv, dar am îndoieli serioase că lucrurile stau așa. Nu pentru că nu s-ar mai găsi oameni capabili de curaj, mai ales că nici cei care luptau la Mărășești în 1917 nu erau soldați profesioniști, ci funcționari, învățători, țărani, studenți.

Îndoiala îmi vine din faptul că am fost supuși în ultimii 30 de ani unui amplu proces de dezrădăcinare, din motive economice și strategice. Fibra patriotică a poporului român s-a pierdut, am ajuns să ne rușinăm de istoria, limba și strămoșii noștri. Să ne căutăm rost în altă parte. Se mai poate schimba ceva?

Mi-ar plăcea să văd case care au steagul tricolor la intrare, sau să asist la o manifestare a recunoștinței, așa cum am văzut la New York, acum câțiva ani, într-o vară.

Să vă povestesc.

Era o dimineață de duminică plăcută. Stăteam în fața unui hotel, pe o bancă. Din depărtare vedeam cum vine un ofițer de marină militară, în uniformă de ceremonie. În dreptul hotelului, portarul și unul din recepționeri l-au salutat extrem de respectuos: „Good morning, Sir! And thank you for your service!”. “Bună dimineața, domnule! Vă mulțumim pentru sacrificiul dvs”.

Scena m-a curentat. Trei necunoscuți, pe o stradă oarecare din America, uniți de un singur sentiment. Patriotismul! M-am întrebat dacă o asemenea scenă este posibilă în București. Nu știu sau nu vreau să răspund...

Nu-mi rămâne decât să mai spun încă o dată: Patriotismul este o valoare pe care trebuie să o regăsim!

Dacă nu vrem să ne pierdem în colbura istoriei.

O parte a acestui editorial a apărut în numărul 19 al revistei “Evenimentul Istoric”, pe care încă o mai puteți găsi la chioșcuri.