O placă comemorativă, nedatată: "IN QVESTA CASA MORI IN ESILIO SOLO E SCONOSCIUTO IL 29 NOVEMBRE 1852 NICOLA BALCESCV INSIGNE STORICO E FERVIDO PATRIOTTA, COMBATTENTE PER IL RESVEGLIO DELLA ROMANIA MODERNA". Această inscripţie, care evocă numele revoluţionarului român, se află pe o clădire din oraşul Palermo, Italia.
Bolnav de ftizie, Nicolae Bălcescu se va retrage la Palermo, în Sicilia, unde i se va agrava boala necruţătoare şi va muri în toamna anului 1852, pe 29 noiembrie. Scriitorul, dramaturgul şi poetul Matei Vişniec povesteşte despre impactul emoţionant pe care l-a avut asupra sa momentul "întâlnirii" cu Nicolae Bălcescu, în Italia. Anul acesta, absolut întâmplător, în timpul unei călătorii. "La începutul lunii aprilie mi s-a întâmplat ceva ciudat: am fost invitat la Palermo pentru o manifestare teatrală, iar hotelul în care am fost cazat se afla vis-à -vis de hotelul în care a murit Bălcescu", începe direct Matei Vişniec. Nu mai fusese niciodată la Parlermo, dar îşi propusese să caute această casă. "Ştiam că pe faţada ei fusese pusă o placă memorială evocând numele revoluţionarului român. Şi, pentru mine, destinul său trist în oraşul Palermo. Însă nu mă aşteptam să cobor din taxi şi să dau cu ochii de această placă. Am dat cu ochii de numele lui Bălcescu chiar în clipa în care deschideam portiera şi puneam piciorul pe asfaltul palermitan. Când am coborât din taxi la Palermo, în faţa casei în care s-a stins paşoptistul român, am resimţit o profundă emoţie". Totul a decurs ca o întâlnire cu cineva drag, pe nedrept uitat de meandrele prezentului… Intelectual blestemat "Dintotdeauna numele oraşului Palermo a fost legat, în mintea mea, de Bălcescu. Mi s-a ivit în minte chipul său din manualele şcolare, de pe când eram elev: emanau din această fotografie unică o figură cristică, o expresie tristă şi melancolică, o frunte înaltă şi nişte ochi sumbri, un aer de romantism revoluţionar şi de presimţiri nu tocmai optimiste". Scriitorul recunoaşte că Bălcescu l-a urmărit întotdeauna prin destinul său de intelectual blestemat: "În mintea mea l-am aşezat alături de alte figuri fără noroc ale secolului al XIX-lea, alături de toţi acei artişti cu aripi frânte care au trăit puţin, au visat mult şi au murit în mizerie". În acel moment în care a dat cu ochii de placa memorială i s-au ivit în minte toate peregrinările prin Europa ale lui Bălcescu, încercările sale de a-i uni, la Paris, pe revoluţionarii români dezbinaţi, încercarea sa de a se reîntoarce pe pământ românesc în vara anului 1852 şi refuzul autorităţilor de atunci de a-l lăsa să se întoarcă din exil. "Iar moartea sa, decepţionat şi ros de boală, la Palermo, i-a creat o aură de damnat cum n-a mai avut nici un alt intelectual şi scriitor român din epocă", adaugă Matei Vişniec. Cu sănătatea zdruncinată, cu idealurile spulberate, departe de patrie, bolnav, sfâşiat de o boală neiertătoare, el a încercat să-şi depăşească suferinţele. "Prietenul tău (îi scria el lui I. Ghica), pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite... el a pus la rezon suferinţele... mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat".
"Un prieten care mă fascinează"
Recunoaşte că a purtat acest personaj "întotdeauna în imaginarul meu, ca pe un prieten care mă fascinează". "La ora la care Bălcescu murea, pe Via Butera, într-una din încăperile acelei clădiri, aceasta găzduia un hotel, probabil extrem de ieftin, şi se numea Trinacria. Acum clădirea părea pustie, ca şi cum hotelul s-ar fi mutat în faţă, într-un imobil total renovat.
Cele patru stele ale Hotelului Porta Felice par aproape agresive în dialog cu aspectul încă ponosit, foarte palermitan de altfel, al casei în care a murit Bălcescu. Surpriza mea în legătură cu această casă a fost însă şi mai mare când am dat cu ochii, pe faţada ei, de data aceasta în stânga porţii centrale, de o a doua placă încărcată de conotaţii comemorative.
Această a doua placă îi este dedicată unui alt erou şi revoluţionar romantic al secolului al XIX-lea, de numele căruia se leagă unificarea Italiei, şi anume lui Giuseppe Garibaldi". De aici a lansat Garibaldi, pe data de 31 iulie 1863, lozinca "Roma sau moartea!", mişcarea destinată să ducă la unificarea Italiei.
"O clădire cu spiritul revoluţionarilor", spune Vişniec. Jocul vieţii: Garibaldi a avut rude (prin alianţă) în România, unul dintre fiii săi, Menotti, fiind cumnat cu Alexandru Zăgănescu, rudă a celebrului căpitan de pompieri de la 1848, Pavel Zăgănescu.
"Signore Bălcescu a murit!"
Încărcat de "spiritul unor foşti revoluţionari", Matei Vişniec a încheiat scurta, dar emoţionanta "întâlnire" cu Bălcescu, plimbându-se prin cartierul respectiv.
"Plin de biserici şi de palate, unele aflate într-o stare jalnică, altele pe cale de a fi renovate". Dar personajul încă îl urmărea: "Mi l-am imaginat pe Bălcescu alegând acel hotel unde urma să moară nu numai pentru că era, probabil ieftin şi locuit şi de alţi damnaţi ai soartei, ci şi pentru că se afla aproape de mare. Iar apropierea de mare îl ajuta cu siguranţă să viseze, să navigheze ceva mai uşor cu gândul spre casă"… Bălcescu a încercat să-şi depăşească suferinţele: "Prietenul tău - scria el lui I. Ghica - pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite... el a pus la rezon suferinţele... mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat".
"Signore Bălcescu a murit !". Acesta a fost strigătul fetei care îl îngrijise. A murit fără să fi revăzut o singură dată cerul patriei…
Recomandările noastre
