Bal. Unul din cele mai renumite localuri populare bucureștene interbelice era „completul” din Calea Moșilor unde dansau oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate.
Atmosfera de bal era dictată de Costică Arapu, cel mai celebru armonist al Capitalei. „Completul” era o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminau o mulțime de indivizi care dansau, în jurul lui Costică Arapu, ce cânta până dimineața când din armonică, când din gură, când din chitară. Se întâmpla uneori ca domnișoara să danseze într-un fel, iar cavalerul în altul.
Ca să intri în sala de dans trebuia să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se lua, nici consumații nu existau. Când dansatorilor li se usca gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se repezeau la cârciuma de peste drum, unde-și ungeau laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi se întorceau să danseze mai cu foc. Cu cât creștea numărul paharelor, cu atât creștea și pasiunea dansului. Așa că de la o anumită oră dansatorii se dedau la cele mai năstrușnice figuri: umblau de-a bușilea, săreau peste armonist, rămâneau prostiți în fața pereților de scândură sau se încăierau frumos, ca și cum ar fi dansat.
Se petrecea ca într-o mare familie, de la „domnișoară” se trecea rapid la „Ileano”, ca să urmeze apoi un „Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiastră. O fată timidă și cam chioară sta stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Pe lângă un ochi cu albeață avea și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se vedea cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B., la fel de timid și fără pereche, o privește cu jind, cel puțin picioarele îi erau întregi și bustul arăta bine. S.T.B-istul se apropie:
- Sunteți din București?
-Nu, din Moldova!
- Aa! Și eu tot din Moldova!
După câteva minute chioara și setebistul dansează strâns, iar fata lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește placa de metal.
Armonica lui Costică Arapu zicea o bătută autentică, care furnica picioarele. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la „O mamă, dulce mamă” până la „Am un lemn și patru bețe”. Spre dimineață pumnii sfâșâie aerul, iar capetele sunt lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nu o cunoaște nimeni.
În zori, un bătrân filozof mătură sala de dans de praf și sânge.
Sursa: Ilustrațiunea Română
Recomandările noastre
