În declarația de inculpat dată în primă instanță, la 2 noiembrie 2018, avocatul Robert Roşu a prezentat numeroase argumente pentru care credea va fi achitat în dosarul Ferma Băneasa.

Avocatul Robert Roșu: „Nu am avut raporturi profesionale avocat-client cu Prințul Paul”

În toată această perioadă, nici eu, nici colegii mei nu am avut raporturi profesionale avocat-client cu Prințul Paul.

Acesta a fost asistat sau reprezentat în fiecare moment de domnul OL. Prin dispozițiile contractului din 1 noiembrie 2006, Prințul Paul s-a obligat să dea mandate de reprezentare societății de avocați exclusiv în legătură cu procedurile de retrocedare, deoarece părțile dețineau aceste drepturi în cotă procentuală prin efectul contractului.

Nu am avut niciodată dubii în legătură cu legalitatea acestui contract. În acea perioadă, foarte mulți avocați participau la redactarea sau semnarea unor astfel de contacte, iar ele, în sine, nu ridică probleme de legalitate.

Nu a existat în fața mea nicio discuție cu caracter ilicit, nicio promisiune adresată Prințului Paul, nicio întrebare a acestuia în legătură cu modul concret de desfășurare a unor retrocedări; nu știam la momentul semnării stadiul concret al procedurilor litigioase pentru foarte multe dosare.

„După momentul 15 ianuarie 2009”

După momentul 15 ianuarie 2009, când Prințul Paul a vândut suprafața parțial retrocedată din Ferma Băneasa către Reciplia SRL, cele două părți, Reciplia SRL, reprezentată de Țucă Zbârcea și Asociații și Prințul Paul, reprezentat de P.R. și Asociații, au intrat în dispute litigioase, materializate în zeci de notificări și litigii, realitate care poate fi verificată și pe portalul instanțelor, care au implicat acuzații reciproce între părți în legătură cu modalitatea de îndeplinire și de respectare a drepturilor și obligațiilor din contractul din 2006.

Niciodată în cursul acestor proceduri sau în cuprinsul acestor documente nicio parte nu menționează că s-ar fi săvârșit fapte ilicite în cursul procedurilor de retrocedare sau că acordul din 2006 sau actele adiționale ulterioare ar reprezenta înțelegeri frauduloase sau ar fi o modalitate de a crea o aparență în drept.

Ambele părți, mai mult sau mai puțin întemeiat, au invocat încălcări de drepturi contractuale, ceea ce confirmă în sine legalitatea și valabilitatea acestor contracte.

„Am primit întrebări în legătură cu aceste litigii”

Deși, în cursul urmăririi penale, am primit întrebări în legătură cu aceste litigii și ele sunt amintite în acte procedurale ale acuzării, în cadrul rechizitoriului, nu se amintește un rând în legătură cu aceste dispute, conturându-se o situație de fapt eronată.

Un alt eveniment important a fost rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a DNA în legătură cu retrocedarea Pădurii Snagov, chestiune pe care eu nu am cunoscut-o la acel moment.

Nu am știut că au existat cercetări nici în legătură cu Pădurea Snagov, nici în legătură cu ferma Băneasa, unde a fost emisă o altă rezoluție de neîncepere a urmăririi penale în 2013.

Ca informație importantă, după momentul la care eu am părăsit proiectul, știu că GT, colega mea, a obținut o decizie favorabilă la Tribunalul București, respectiv Decizia 2146/06.12.2013, rămasă definitivă, care a constatat în mod implicit legalitatea retrocedării parțiale a fermei Băneasa. Nu am avut nicio contribuție în gestionarea acestui dosar. Pe scurt, aceasta este situația de fapt așa cum eu am cunoscut-o.

„Am considerat că argumentele folosite de mine sunt corecte”

În cei 7 ani în care am fost parte a echipei de avocați din Țuca, Zbârcea și Asociații, care au avut legături profesionale cu aceste dosare, nu am avut vreodată vreun dubiu sau vreun semn de întrebare în legătură cu legalitatea procedurilor desfășurate de mine sau de colegii mei, convingerile profesionale fiindu-mi întărite în mod repetat de zecile de hotărâri judecătorești favorabile, și am considerat că argumentele folosite de mine sunt corecte, și consider și astăzi la fel.

Cred că este neîntemeiată transferarea unei dispute comerciale între semnatarii unor contracte în materia dreptului penal.

Mă voi referi în continuare succint la punerea în posesie a bunului Snagov. În esență, mie mi se impută transmiterea a două notificări scrise, prin care am solicitat autorității competente să pună în posesie clientul, cunoscând dispozițiile legale care prevedeau o obligație expresă a autorității de a pune în posesie bunul.

Nu am avut niciun fel de contribuție, nici eu, nici colegii mei, la constituirea dosarului administrativ, nu am depus acte în acesta, nu m-am deplasat niciodată la sediul autorității publice, nu am cunoscut niciun funcționar public din cadrul Primăriei Snagov, Ocolului Silvic sau Romsilva.

Avocatul Robert Roșu: „Fuseseră emise decizii de către Comisia Județeană Ilfov”

La momentul la care am trimis cele două notificări, care de fapt au fost redactate de avocatul ME, fuseseră emise decizii de către Comisia Județeană Ilfov, fusese pronunțată hotărârea nr. 1872/2003 a Judecătoriei Buftea, așadar cu 4 ani înainte ca eu să am vreun contact cu acest dosar, hotărâre care constata existența drepturilor lui Paul Philippe în privința a 10 ha din Pădurea Snagov Fundul Sacului și, totodată, se finalizase în fond, apel și recurs acțiunea Romsilva de anulare a hotărârii nr. 7/2004 a Comisiei Județene Ilfov.

Ulterior, Romsilva a formulat și revizuire, respinsă de asemenea și aceasta. Voi depune ulterior la dosar și această hotărâre. Știam că în total 5 instanțe de judecată și în total 11 judecători constataseră legalitatea pretențiilor lui Paul Philippe în legătură cu acest imobil.

Nu am avut, și nu am nici azi, niciun fel de dubiu cu privire la legalitatea acestei proceduri și legalitatea punerii în posesie și mă refer aici exclusiv la chestiunile de natură juridică din dosarul administrativ sau litigios de retrocedare. Niciun alt aspect străin de aspectele juridice nu îmi este cunoscut. Nu voi face o analiză a acestor hotărâri judecătorești.

„Hotărârea 1872/2003 a Judecătoriei Buftea”

Aș vrea totuși să dau un singur exemplu în legătură cu hotărârea 1872/2003 a Judecătoriei Buftea. Am asistat în cursul cercetării judecătorești la audierea unor judecători, dar și la adresarea unor întrebări în legătură cu legalitatea pronunțării unor hotărâri într-o acțiune în constatare, în contextul în care, spune acuzarea, acțiunea în realizarea dreptului este întotdeauna posibilă în această materie.

Această analiză este profund eronată. În anii 2003-2006 a existat o jurisprudență constantă care aprecia că, odată cu apariția legilor speciale de retrocedare, este inadmisibilă acțiunea în revendicare pe drept comun art. 480-481 Cod civil. Așadar, acțiunea în constatare era perfect întemeiată.

Mai mult, începând cu anul 2006 apare o jurisprudență inconstantă în legătură cu acest aspect, chestiune care determină formularea unui RIL de către Procurorul General în 4 octombrie 2007, Procurorul General afirmând în documentul depus, în RIL, faptul că este inadmisibilă acțiunea în realizarea dreptului.

„De ce în 2007 parchetul avea o opinie, iar în 2015 o altă opinie”

Procurorul General, care a semnat recursul în interesul legii, este același care a semnat pentru legalitate și temeinicie acest rechizitoriu și nu pot să înțeleg de ce în 2007 parchetul avea o opinie, iar în 2015 o altă opinie.

S-a apreciat că cele două notificări ar fi reprezentat justificarea pentru autoritate de a pune în posesie. Or, punerea în posesie era o obligație legală stabilită cu un termen prevăzut expres de 60 de zile, astfel încât nu cred că avea nevoie vreun funcționar public de vreo justificare ca să își îndeplinească obligațiile.

Acesta este contextul în care trebuie să spun câteva cuvinte legat de argumentul folosit de acuzare legat de decizia nr. 1/1941 a ÎCCJ. Acest document a ajuns cunoscut avocaților Țuca, Zbârcea și Asociații după luna august 2007, ca urmare a depunerii sale de către AV într-un litigiu aflat pe rol. Îmi aduc aminte că s-a realizat de către mai mulți avocați de la Țuca, Zbârcea și Asociații o analiză succintă cu privire la acest document și s-a concluzionat că există câteva posibilități: fie invocarea pe cale de excepție în cadrul vreunui proces pe rol a nelegalității actului abuziv de preluare a statului legionar antonescian, fie formularea unei acțiuni pe cale separată în constatarea nulității acestui act.

Concluzia la care echipa noastră de avocați a ajuns a fost aceea că orice fel de demers ar fi respins ca inadmisibil, deoarece aveam un document fără ștampile, fără semnături, fără original. Așadar un document lipsit de orice fel de relevanță juridică.

Avocatul Robert Roșu: „Mi se impută transmiterea unor adrese și notificări către ICDPP”

Separat de aceste considerente sumare, pe care le voi dezvolta în scris, subliniez faptul că această așa-zisă decizie nu are absolut nicio legătură cu bunul Ferma Băneasa, făcând referire doar la Pădurea Snagov fără a exista însă niciun document ulterior deciziei care să arate că statul administra acest bun sau îl avea în posesie până la Decretul 38/1948, care reprezintă adevăratul act de preluare, și care, cum am spus, a fost deja constatat ca fiind nul de către Tribunalul Arad într-un proces al domnului V.

Deși nu are niciun fel de relevanță juridică acest document, pentru exhaustivitate, subliniez faptul că nu aveam cunoștință că el exista când am transmis notificările sau până s-a finalizat punerea în posesie de care oricum nu m-am ocupat.

Aș face referire acum la Ferma Băneasa. În legătură cu retrocedarea unei suprafețe din Ferma Băneasa, mi se impută transmiterea unor adrese și notificări către ICDPP, precum și participarea în calitate de avocat la cele două consilii de administrație din 2.09.2008 și 26.09.2008.

În primul rând, eu nu am trimis nicio adresă, memoriu sau notificare către ICDPP în legătură cu Paul Philippe.

Au fost, este adevărat, transmise mai multe memorii însoțite de acte, de către avocații Prințului Paul înainte de 2007 și ulterior de către colegi avocați din cadrul Țuca, Zbârcea și Asociații. Eu am transmis o adresă cuprinzând planul de încadrare în zonă, furnizat de domnul AB, și m-am prezentat la cele două consilii de administrație.

Sunt argumente juridice numeroase folosite de acuzare pentru a încerca să demonstreze nelegalitatea acestei retrocedări.

„Ferma Băneasa este enumerată în Decretul 38/1948”

Îmi îngădui să depun un înscris în care răspund la toate aceste argumente. Paul Philippe și-a demonstrat calitatea de moștenitor prin actele de stare civilă și prin certificatele privind calitatea de moștenitor, toată documentația aflată la dosarul administrativ fiind depusă de către ICDPP la dosarul cauzei. Nu există dubii în legătură cu faptul că bunul a fost proprietatea lui Carol al II-lea.

Ferma Băneasa este enumerată în Decretul 38/1948, a cărui nulitate a fost constatată de justiția română. Există totodată peste 15 documente la dosarul cauzei ale administrației sechestru care arată că bunul a fost în proprietatea lui Carol al II-lea.

Nici statul comunist nu a contrazis aceste chestiuni.

Un alt argument folosit este cel referitor la natura juridică a terenului și localizarea sa, încercând a se demonstra că ar fi fost extravilan și/sau agricol și de aceea Legea 18 ar fi fost aplicabilă.

Trecând peste jurisprudența constantă a ÎCCJ, care arată că dacă se constată că Legea 18 este aplicabilă, și nu Legea 10, soluția este de declinare a dosarului și nu de respingere a acestuia, eu am numărat 7/8 documente până în 1948 care arată că bunul era în comuna Băneasa. Actele spun pendinte de comuna Băneasa.

Avocatul Robert Roşu: „Există două certificate de urbanism la dosarul cauzei”

Totodată, există două certificate de urbanism la dosarul cauzei care arată că terenurile sunt în intravilan. Nu am înțeles de ce certificatul 1031/27/1/27.03.2008 aflat la fila 237-239 vol. 8 este ignorat și încă se afirmă că terenul ar putea să fi fost extravilan.

Totodată, bunurile agricole intravilane se supun Legii 10/2001 și nu Legii 18, Legea 10 arătând la art. 8 alin. I „că nu intră sub incidența legii acele terenuri agricole solicitate deja potrivit legii 18”, chestiune care în mod evident nu este incidentă în cauză.

Mai mult, petenți care au un astfel de certificat de urbanism nu au a face probe suplimentare pentru că, potrivit Legii 350/2001, certificatul de urbanism este un act administrativ cu caracter obligatoriu.

Se invocă totodată faptul că bunul ar fi fost domeniu public și că nu ar fi putut fi retrocedat decât în condițiile în care se urma procedura prevăzută de Legea 213/2008 de trecere în domeniul privat al statului.

„Există o vastă jurisprudență a Înaltei Curți și a CEDO”

Există o vastă jurisprudență a Înaltei Curți și a CEDO care arată că bunurile preluate abuziv de stat, așa cum sunt cele indicate de Decretul 38/1948, a cărui nulitate a fost declarată de justiție, se restituie adevăratului proprietar, indiferent de situația juridică în care se află: domeniul public, domeniul privat, orice altă situație juridică, în virtutea principiului restitutio in integrum.

Altfel, ar trebui să acceptăm că un stat poate expropria abuziv bunul proprietatea privată a unei entități sau a unei persoane, printr-un act administrativ îl introduce în domeniul public, fără ca persoana îndreptățită să-l mai poată revendica vreodată.

Avocatul Robert Roșu: „Nu m-am întâlnit cu niciun funcționar public”

Am întâlnit reprezentanți ai ICDPP exclusiv în cadrul întâlnirilor consiliului de administrație din 2.09 și 21.09.2008, la care am participat în temeiul unor împuterniciri avocațiale. Nu m-am întâlnit cu niciun funcționar public, niciun angajat al ICDPP în afara acestor consilii organizate într-un cadru formal.

În cadrul consiliului de administrație din data de 2.09, am avut două intervenții punctuale verbale: am spus că terenul a fost intravilan la data preluării, pentru că aparținea de comuna Băneasa, chestiune dovedită cu prisosință de actele de la dosar, și am mai spus că identificarea GPS nu este neapărat concludentă deoarece știam din experiențe judiciare anterioare că putea să dea foarte multe erori și am apreciat că este util a se face o expertiză de identificare a terenului.

Acestea au fost singurele mele intervenții verbale din cadrul acestui consiliu de administrație, chestiune de altfel consemnată în procesul-verbal.

Prezența mea la acest consiliu de administrație s-a desfășurat în temeiul art. 25 alin 2 din Legea 10 care dispune foarte clar că autoritatea are obligația să îl cheme pe petent să își susțină punctul de vedere.