Deține un record ce greu va putea fi doborât de un alt confrate.
Despre antrenorii de fotbal se spune că se împart în două categorii: cei făcuți pentru a lucra la echipe de club și ceilalți, care au aptitudini pentru echipele naționale: selecționerii. Sunt și excepții, tehnicienii care fac față pe ambele tărâmuri.
Atunci când vine vorba despre selecționeri, emblematic la nivel mondial este un sârb. La data de 7 septembrie, Bora Milutinovici va împlini 77 de ani. Din 2009, el s-a retras din activitate și urmărește sportul în care s-a consacrat, de la distanță. Este unic în istorie, pentru că a participat la cinci ediții ale Campionatului Mondial, cu cinci naționale diferite.
Unii l-au considerat a fi un mercenar, alții un aventurier. Bora Milutinovici chiar poate fi personificarea celebrului personaj Indiana Jones. Sârbul s-a născut în 1944, la Bajina Basta, în vremuri complicate și pentru țara sa. Lumea s-a repus pe picioare după Al Doilea Război Mondial, iar unul dintre fenomenele care căpătau amploare de la an la an era fotbalul. În Iugoslavia lui Tito, la fel cam peste tot în Europa, băieții băteau mingea pe maidane și visau să ajungă cunoscuți.
Bora Milutinovici n-a făcut excepție și întrucâtva a și reușit. N-a fost un fotbalist excepțional, într-o țară în care concurența era uriașă. A debutat la OFK Beograd (1958-1960) a trecut pe la Partizan Belgrad (1960-1966), apoi a plecat în Elveția, la Winterthur. După un an petrecut în „Țara Cantoanelor”, mijlocașul a ajuns în Franța și a trecut pe la Monaco (1967-1969), Nice (1969-1971) și Rouen (1971-1972). La 32 de ani, Bora acceptă o primă mare provocare.
Una exotică. Și pleacă în Mexic, la formația Pumas UNAM, acolo unde își încheie cariera după patru ani, în 1976. Sârbul s-a simțit foarte bine în acel mediu și chiar a impresionat. Pasionat de partea tactică a fotbalului, a decis să devină antrenor și a preluat chiar formația de la care se retrăsese. Șase ani a stat Milutinovici la UNAM, iar rezultatele de aici l-au propulsat, în 1983, pe în poziția de selecționer al Mexicului.
Trei ani mai târziu, „alb-verzii” evoluau pe teren propriu, la Campionatul Mondial, primit cadou după ce gazda inițială, Columbia, nu fusese în stare să arate că poateorganiza un eveniment de asemenea amploare.
O țară întreagă era cu ochii pe Milutinovici și fotbaliștii săi. Mexicul fusese lovit de un cutremur de proporții în 1985, se zbătea în sărăcie și corupție, iar fotbalul era una dinte puținele satisfacții ale omului de rând. Naționala gazdă, ajutată uneori și de arbitri, a ajuns până în sferturile de finală, acolo unde a fost eliminată de R.F.G, după loviturile de departajare, scor (1-4).
Milutinovici a devenit foarte popular, chiar și printre românii care vedeau turneul final cu antenele orientate spre bulgari sau spre sârbi. Și asta datorită unei inovații. Atunci când jocul era întrerupt, antrenorul chema câte un jucător la marginea terenului și îi explica o schemă tactică desenată pe un bloc notes. „Sârbul știe cum să le ia banii mexicanilor”, au remarcat cârcotașii.
Milutinovici voia să lucreze mai mult, așa că a renunțat la postul de selecționer. În 1987 a plecat în Argentina și a semnat cu San Lorenzo. Nu i-a priit experiența, așa că în același an ajunge în Italia, la Udinese. Nu se adaptează și revine în Mexic. Mai întâi la Veracruz (1988), apoi la Tecos (1988-1989).
În 1990 îi surâde norocul și primește oferta de-a antrena naționala din Costa Rica, formație calificată la Mondialul din Italia. Era prima dată când această țară ajungea la un asemenea nivel și, teoretic, nu putea face decât act de prezență într-o grupă cu Brazilia, Scoția și Suedia. Însă, Milutinovici a creat o echipă care a fost considerată o mare revelație a turneului, alături de Camerun.
Costa-ricanii au învins Scoția (1-0), au pierdut greu în fața Braziliei (0-1) și au trecut de Suedia (2-1). Ajunși în „optimi”, oamenii lui Bora nu au mai rezistat și au pierdut cu Cehoslovacia (1-4).
În 1991, sârbul se înhamă la un mare proiect. Preia naționala anemică a SUA, cu obiectivul de-a construi o formație decentă la Mondialul din 1994, găzduit chiar de americani. Și reușește în doar trei ani să trezească interes pentru fotbal într-o țară unde soccer-ul era total neglijat.
Americanii remizează cu Elveția (1-1), bat Columbia cu 2-1 și pierd meciul contra României (0-1). În „optimi”, Brazilia se dovedește de netrecut și SUA este învinsă cu 0-1. Milutinovici bifase însă un alt mare succes per total. Îl trage din nou ața pe sârbi spre Mexic, și după doi ani ca selecționer (1995-1997), preia reprezentativa Nigeriei.
O formație garnisită cu jucători de calitate, dar care suferea la jocul colectiv. „Trebuie să fii un Sheriff ca să te descurci aici”, a spus Milutinovici după ce a demisioant de pe banca africanilor. A reușit să iasă din grupe cu „vulturii”, după 3-2 cu Spania, 1-0 cu Bulgaria și 1-3 cu Paraguay. În „optimi”, nigerienii au fost desființați de Danemarca, scor 1-4.
Antrenorul încearcă din nou experiența muncii la un club, semnează cu americanii de la Metro Stars, dar nu stă aici decât în sezonul 1998-1999.
În anul următor, sârbul se duce să-i învețe fotbal pe chinezi. Naționala nu se calificase niciodată la un Mondial, iar Milutinovici reușește performanța de-a ajunge la turneul găzduit de Japonia și Coreea de Sud în 2002. Aici, el a bifat cel de-al 5-lea turneu final. A fost și singurul în care n-a mai reușit minuni și nu a ieșit din grupe. Muncitori, dispuși la efort, dar limitați tehnic-tactic, chinezii au pierdut cu Costa Rica (0-2), Brazilia (0-4) și Turcia (0-3).
Milutinovici nu obosise însă să cutreiere lumea. A preluat reprezentativa Hondurasului (2003 - 2004), a ajuns în Qatar, la Al Saad (2004-2005) și a încercat să facă performanță și la naționala Jamaicăi (2006 - 2007). Însă, la niciuna din aceste ultime formații nu a mai găsit inspirația din trecut.
Ultima națională la care a lucrat a fost cea a Irakului, pe care a condus-o în 2009, la Cupa Confederațiilor. Două remize fără goluri, cu Africa de Sud și Noua Zeelandă și un eșec cu Spania (0-1) au reprezentat ultimele meciuri din cariera lui Milutinovici. La 65 de ani, sârbul a decis să rămână apropiat de fotbal doar ca spectator.