La Combinatul Fondului Plastic din București, de vorbă am stat cu Mircea Roman, mândru lăpușan și singurul sculptor român care a câștigat premiul I la Trienala de Sculptură de la Osaka din Japonia, despre care istoricul de artă Andrei Pintilie spunea că este „un fel de premiu Nobel al sculpturii”.
Maria Pașc: Unde ne aflăm acum?
Mircea Roman: Suntem în atelierul meu, la Combinatul Fondului Plastic, în nordul Bucureștiului, unde ar trebui să fie foarte bine.
Maria Pașc: Și este foarte bine?
Mircea Roman: Este, pentru că există acest atelier în care pot munci, unde mă pot desfășura.
Maria Pașc: Care sunt împrejurările prin care ai obținut acest atelier?
Mircea Roman: Acesta este ultimul meu atelier, de-a lungul timpului am mai avut câteva ateliere, trei în București – pe str. Popa Tatu, în Piața Unirii, pe str. Ștefan Furtună – și două ateliere la Londra, plus un garaj.
Maria Pașc: Ce înseamnă atelierul pentru tine?
Mircea Roman: Ce înseamnă pentru toată lumea: locul unde îți desfășori activitatea! Nu mi se pare un loc așa special, este locul unde lucrez... dacă am lucrat eu și într-un garaj! După ce îl ai, atelierul devine un loc comun, unde lucrezi.
Maria Pașc: Care este povestea atelierului, de aici, de la Combinatul Fondului Plastic?
Mircea Roman: După ce am fost evacuat din atelierul de pe strada Ștefan Furtună, bineînțeles, aveam nevoie de alt spațiu unde să lucrez, așa că am solicitat Uniunii Artiștilor Plastici un atelier. Nu erau ateliere disponibile în Pangratti și nici în altă parte, dar erau spații la combinat; un coleg de-al meu m-a îndrumat spre acesta. Nu arăta așa, nu fusese atelier înainte, dar am investit un pic de muncă și ceva bani și l-am amenajat astfel încât să-l pot folosi. Am zis că dacă o să-l folosesc zece ani, va merita investiția pe care am făcut-o. S-au scurs deja 13 ani, așa că a meritat.
Maria Pașc: Care a fost primul atelier pe care l-ai avut în București, unde a fost?
Mircea Roman: A fost cel de pe strada Popa Tatu. Era un atelier de 4 x 4 mp; acum, când mă gândesc, nici nu-mi vine să cred cât era de mic, dar atunci, mi se părea suficient. Lucrările pentru prima mea expoziție personală le-am făcut acolo. E drept că am spart soba, pentru că nu mai aveam loc de ea din cauza lucrărilor, am mai scos și niște fotolii, dar am făcut toate lucrările mari acolo, în acel atelier, așa mic, cum era!
Maria Pașc: Și ce s-a întâmplat? Cum de ai plecat din atelierul de pe Popa Tatu?
Mircea Roman: Am plecat de acolo într-un atelier din Piața Unirii, pentru că era mult mai mare, avea încălzire centrală și baie. În atelierul din Popa Tatu, nu aveam nimic; doar o chiuvetă și în rest nimic. În atelierul din Unirii, am avut o inundație, foarte mare – cred că prin ’91, eram în al doilea an de stat acolo. Am fost la un film și apoi la fratele meu și, la un moment dat, mă sună vecina să îmi spună că a plouat tare și că a intrat multă apă în atelier. N-am crezut că-i grav, mă gândeam că a intrat niște apă, așa că mi-am văzut liniștit de ale mele, dar, când m-am întors în atelier și am deschis ușa, era plin de apă! ... după aia, curățenia. Nu s-au distrus prea multe lucruri, oricum nu aveam foarte multe lucruri în atelier. După ce s-au uscat sculpturile din lemn, m-am apucat să repar ce era de reparat.
Ăsta a fost al doilea atelier, a urmat atelierul de pe str. Ștefan Furtună, care îi aparținea sculptorului Mihai Coșan. După ce a murit, eu mai aveam lucrări, mai lucram acolo și am cerut Uniunii să mil dea mie, dar, normal, nu au vrut: cine sunt eu să solicit atelierul?! Mi-au zis că o să se facă o comisie care o să-l repartizeze cui trebuie. Au vrut să îl dea lui Dinu Rădulescu, dar el l-a refuzat pentru că n-avea încălzire centrală. Atunci, mi l-au dat mie și uite așa am obținut atelierul din strada Ștefan Furtună. Nu l-am folosit prea mult, l-am luat în 1992 și în 1993 am plecat în Anglia.
Maria Pașc: În 1992, ai câștigat Marele Premiu pentru sculptură al Trienalei de la Osaka. De pe urma acestui premiu ați ajuns în Anglia?
Mircea Roman: Da, m-au întrebat cei de la Ministerul Culturii dacă vreau să aplic la Bursa Delfina Studios; eu i-am întrebat: „Păi de ce eu.?”, „Păi tu ai bani” – mi-au răspuns. Pentru a aplica la această bursă, în afară de casă și de atelier mai trebuiau acoperite niște costuri: materiale, întreținere, transport.
Maria Pașc: În toamna anului 1993 ai ajuns la Londra. Care a fost prima impresie?
Mircea Roman: Când am ajuns, nu mi s-a părut mare lucru; asta, pentru că am mers pe dedesubt, cu metroul, am ieșit în Stratford, era cam prăpădit cartierul pe atunci, acum s-a înnoit, este interesant, dar cam mic. După o săptămână de stat în Stratford, a trebuit să merg în oraș să rezolv cu viza de ședere și cu actul de identitate, în zona Central Park. Când am ieșit din metrou, mi-am zis: „Opa, Londra e altfel!”. Și după aia am început să merg în oraș să văd și să cunosc. Este un oraș absolut extraordinar!
Maria Pașc: Ai început prin a vizita galerii de artă, muzee?
Mircea Roman: Încet, încet, am început să merg la galerii, muzee. În primă fază, mai puțin, pentru că îmi petreceam mai toată ziua în atelier, lucrând; nu cunoșteam pe nimeni şi nu aveam altceva de făcut decât să lucrez. Mergeam la atelier de dimineață și lucram până noaptea târziu.
Maria Pașc: Unde era atelierul și cum arăta?
Mircea Roman: Era în Stratford, într-o fabrică. Pe un etaj întreg, erau numai ateliere; eram 15-20 de artiști acolo, dintre care patru veniți cu bursă, restul își închiriau spații. Celălalt etaj era fabrică de textile. Casa unde stăteam era în același cartier, la câteva străzi. Mergeam pe jos de la atelier până acasă.
Maria Pașc: Cât timp ai lucrat acolo?
Mircea Roman: Aproape un an, nouă luni a fost bursa, dar am mai lucrat și după ce s-a terminat; m-au lăsat să mai lucrez vreo’ trei luni.
Maria Pașc: Paul Neagu avea atelier în Londra?
Mircea Roman: Nu avea un atelier propriu-zis. Avea o casă, toată casa arăta ca un atelier. Avea o curte care era plină cu lucrări, iar în casă toate camerele arătau ca niște ateliere. Erau lăzi făcute de el în care și ținea desenele și lucrurile, era un spațiu mai auster. El, în schimb, era foarte primitor. Ne înțelegeam bine, era un tip povestitor, nu ca mine.
Maria Pașc: L-ai invitat să vă viziteze atelierul din Stratford?
Mircea Roman: A fost, nu stăteam foarte departe unul de altul.
Maria Pașc: Te-a criticat? Că esști dezordonat ori prea ordonat?
Mircea Roman: Nu era genul, nu prea făcea comentarii la adresa colegilor.
Maria Pașc: Dar cum ești, ordonat sau dezordonat?
Mircea Roman: Eu sunt destul de ordonat, așa zic eu. Când m-am mutat în atelierul din Londra și am dat drumul la circulară am avut noroc că au început colegii să se plângă de zgomot și atunci mi-au dat o sală alăturată fabricii unde să fac cât zgomot vreau cu circulara. Cu acel spațiu aveam practic două spații: atelierul unde lucram și un atelier unde puteam primi vizitatori, deci îmi era ușor să păstrez ordinea. În primul an al șederii mele în Londra, am participat la punerea în scenă a unei piese de teatru. Pentru aceasta, am făcut un personaj. Piesa de teatru s-a montat la un centru studențesc. În perioada în care lucram pentru această piesă, erau sărbătorile de iarnă și colegii mei erau plecați. Sculptura am făcut-o în holul unde erau amplasate atelierele, așa că, la un moment dat, am avut chiar trei spații acolo.
Maria Pașc: Cum a fost cu lucrul pentru această sculptură?
Mircea Roman: Regizorul piesei de teatru strângea și îmi aducea cu mașina toate lemnele pe care le găsea în Londra. Din lemnele aduse am făcut lucrarea.
Maria Pașc: Era mare lucrarea?
Mircea Roman: Da, este. O am și acum, este în magazie.
Maria Pașc: Cum s-a terminat ceremonia cu teatrul? Au venit spectatori?
Mircea Roman: S-a terminat bine, cel puțin pentru mine. A fost spectacolul, au venit și cei de la „London Time Out” și au și scris articol după eveniment, dar s-a scris mai mult despre lucrarea mea; cum că scena a fost dominată de o sculptură care stătea cu picioarele în față, spre spectatori. Nu au zis nimic de actori. Pentru ei n-a fost chiar bine, dar important e că s-a pus piesa în scenă. E o piesă care nu mai fusese pusă în scenă de ani de zile.
Maria Pașc: După atelierul din fabrică, ai mai avut, în Londra, alt atelier?
Mircea Roman: După atelierul de la Delfina, am avut o perioadă fără ateliere.
Maria Pașc: Cum ai descrie acea perioadă?
Mircea Roman: Pot să zic că a fost cea mai sumbră perioadă din viața mea. De când am terminat facultatea, tot timpul am avut un atelier. Locuiam împreună cu Mariana1 într-o casă cu două camere. Într-o cameră mi-am pus o planșetă și desenam toată ziua. Aveam printurile după Omul Întreg și stăteam toată ziua cu pensula și coloram pe lângă urma de la gravură să nu cumva să intru peste contur. Perioada neagră în Londra a coincis cu vizita de la galeria Hogarth, ei au zis că le place ce fac și m-au invitat să duc o lucrare pentru expoziția pe care o organizau pe timpul verii. La Londra, vara, toate galeriile fac expoziții cu artiștii reprezentați de ele.
Am dus lucrarea și am expus prima dată cu John Bellany, artist pe care ei îl vindeau regulat. După ce au vândut lucrarea expusă de mine, mi-au zis să mai fac o lucrare pentru a fi expusă în cadrul unui târg de artă, la standul galeriei lor. Mi-au zis că vor o variantă a unei lucrări pe care o aveam, dar să o fac de doi metri. Cum nu aveam un atelier, am vorbit cu un prieten să mă lase în garajul lui să lucrez și a fost de acord. Primul lucru pe care l-am făcut a fost ordine în garaj. Prietenul acesta al meu avea atâtea lucruri aruncate prin garaj de nu aveai unde călca.
După ce am isprăvit cu aranjatul, am avut loc să fac o sculptură de doi metri! După ce am terminat curățenia, am început lucrul; în fiecare zi, de dimineața până seara. Era iarnă, frig, garajul nu era deloc izolat, așa că îmi luam câte o sticlă de whisky, mai făceam un ceai și mă încălzeam. Am lucrat bine, am terminat-o la timp. De cum a văzut-o galeristul cât e de mare, s-a și răzgândit. A zis că dacă o expune, nu se mai vede nicio lucrare dintre cele pe care intenționa să le mai ia la târg. Ce era sa fac?!
M-am întors în garaj și am făcut o lucrare, mică, pe care a expus-o. După succesul de care s-a bucurat lucrarea, galeristul m-a mai invitat să expun și în cadrul unei expoziții de grup, cu pictori. Atunci aveam începută lucrarea Fusta, am terminat-o și, împreună cu sculptura, am avut trei lucrări importante în expoziție. Galeria avea spații la etaj și la subsol. De cum le-am dus, mi-au și dat peretele central și m-au întrebat: „E bine aici? Ești mulțumit?”.
Era foarte bine! Am vândut și lucrarea de doi metri făcută pentru târg, cea pe care nu vrusese să mi-o expună, iar galeristul a fost mulțumit că a vândut o așa lucrare. Ne certam la prețuri, a negociat mult, îmi tot zicea: „Nu ești cunoscut, prețul jos!”. Până la urmă, am ajuns la o înțelegere și a vândut-o la prețul propus de mine. A intrat într-o colecție frumoasă a unui american, un colecționar cunoscut. După perioada aceasta, am reușit să închiriez un atelier la ACAVA, pe care l-am avut cât am mai stat în Londra.
Maria Pașc: Cât ai mai stat?
Mircea Roman: Când am intrat, atelierul era gol, iar când am plecat, nu mai aveam loc în el! În 2005, am făcut primul transport din Anglia în România și-n 2007 am lichidat; am luat toate materialele și sculpturile. Atelierul de la ACAVA era foarte frumos. Cred că avea treizeci și ceva de metri, avea și înălțime, lumină de zi, era și atelierul numărul unu. De câte ori suna soneria, eu trebuia să deschid. Era situat pe malul Tamisei, aveam o terasă privată, era printre ultimele terase private de pe Tamisa în zona respectivă. Am avut colegi foarte faini, cu care m-am înțeles bine.
Maria Pașc: De unde ți-ai făcut rost de lemn în Londra?
Mircea Roman: Cum am ajuns la Londra, evident, am avut nevoie de lemn pentru a începe să lucrez. Am întrebat în stânga și-n dreapta de unde pot să iau lemn special. Până la urmă, colegii m-au trimis la un depozit, unde am găsit.
Maria Pașc: Ce înseamnă lemne speciale?
Mircea Roman: Lemnul special e lemn uscat, de altă esență decât coniferele, care sunt folosite în construcții. Acolo, la depozitul la care m-au trimis colegii, aveau tot felul de esențe: stejar, nuc, eucalipt, de toate dimensiunile. Aveau și plop, am luat și plop, și jeutong. Mi-au mai dat, așa, din simpatie, mahon și nuc; era în lichidare depozitul, prețul era bun, așa că am cumpărat un metru cub. Am crezut că-l folosesc, dar n-am reușit să-l termin într-un an. Am lucrat în plop și în România.
Plopul e un lemn relativ ușor, așa încât, chiar dacă lucrările sunt mari, nu sunt foarte grele. Dacă ar fi o lucrare mare, cum este cea la care lucrez acum, și aș folosi lemn de stejar, lucrarea ar rupe peretele. Folosind un lemn mai ușor, tot așa devin şi lucrările, astfel încât pot fi agățate de perete. În general, poți agăța orice de perete, dar e mai convenabil să nu fie foarte grele. Pe de altă parte, în cazul lemnului de plop, care este un lemn de esență slabă, aracetul lipește mult mai bine. Deoarece se absoarbe, iese o lipitură mai bună.
Maria Pașc: Vorbește-mi despre tehnica pe care o folosești pentru realizarea sculpturilor.
Mircea Roman: Când am ajuns la Londra, problema mea principală era găsirea liantului cu care să lipesc lucrările. Toți colegii îmi ziceau să folosesc aracet, încercasem deja, în România, dar parcă era prea alb, am încercat să-l colorez și n-a ieșit ceva care să mă mulțumească. La Londra, m-au convins colegii să mai dau o șansă aracetului, mi-au zis că în momentul în care se usucă e transparent, așa că am încercat încă o dată şi am constatat că s-a colorat foarte frumos și că a lipit foarte bine.
De atunci, numai cu aracet lipesc lucrările. Înainte de asta, am avut tot felul de încercări: cu clei de oase, cu gelatină, cu rășini. Rășinile lipeau bine, dar erau rigide şi când lemnul se usca, acestea crăpau, nu rămâneau întregi și toate bucățile erau ciobite, pentru că rășina e dură. Așa că aracetul e cea mai bună soluție pentru mine și acolo am găsit-o.
Maria Pașc: Ce ustensile mai folosești?
Mircea Roman: Am început să lucrez cu unelte puține. De-a lungul timpului, s-au mai adunat. Primul circular pe care l-am avut a fost unul mic, rusesc, singura marcă care se găsea atunci de cumpărat în România de după revoluție; până atunci, tăiam cu fierăstrăul. Acum am multe scule, dar nu le folosesc pe toate.
Maria Pașc: Dar materiale?
Mircea Roman: Lemnul e foarte important, aracetul e iarăși important, apoi, cuiele de lemn. Dacă la început, în România, îmi făceam singur cuiele din lemn de brad, la Londra aveam un alt timp de lucru și nu se mai punea problema să le fac singur, cumpăram bețe de un metru sau de doi, pe care le tăiam la dimensiunile de care aveam nevoie. Eram un pic mai dinamic în lucru la Londra decât aici, în România, mai ales după ce am făcut lucrarea în garaj. Când am ajuns să am din nou propriul atelier, am fost așa de bucuros și așa un spor am avut!
Maria Pașc: Cu cine împați atelierul și cum ați reușit să vă armonizați coabitarea?
Mircea Roman: Împart acest atelier cu Florentina4, ea pictează deasupra și zice că nu o deranjează zgomotul de jos.
Maria Pașc: Cum îți gospodărești viața în jurul șelei?
Mircea Roman: Nu-mi gospodăresc viața în jurul şelei, pentru că nu am șelă. Pentru mine, șelă este dușumeaua atelierului. De acolo pornesc toate lucrările, de la dușumea și apoi se înalță.
Maria Pașc: În ce măsură ambientul și obiectele din atelier vorbesc despre artist?
Mircea Roman: Imaginea unui artist este oglindită în atelier prin felul în care își aranjează spațiul, prin obiectele cu care se înconjoară, prin felul în care își așază lucrările. Cred că atelierul și obiectele din atelier formează o imagine mai complexă a artistului. Un atelier este încărcat de amintiri.
De exemplu, în încăperea de sus, unde este atelierul Florentinei, dar care ne servește și ca loc unde primim oaspeții, am puse afișe de la expozițiile pe care le-am avut de-a lungul timpului. Printre ele, este și cel de la Osaka5, cel de la prima mea expoziție personală. Mai sunt afișele multor altor expoziții la care am participat.
Maria Pașc: Care afiș îți place cel mai mult?
Mircea Roman: Dintre toate, cel mai mult îmi place primul afiș, realizat pentru prima mea personală, din aprilie ‘89. Îmi place pentru că e primul, pentru că l-am făcut mai greu, este spectaculos și avea și un scop al lui: pe afiș este imaginea unei sculpturi poziționate cu spatele la privitor, era pus în vitrină la galeria Orizont”. Special am făcut asta, pentru că pe acolo trecea Nicolae Ceaușescu atunci când mergea la lucru!
Maria Pașc: În atelierul tău sunt și foarte multe lucrări de pictură și de grafică.
Mircea Roman: Da, este o parte din colecția mea. Îmi place și să colecționez; am primit lucrări de la colegi, am făcut și schimburi, dar am și cumpărat. Pe pereți, am lucrări de Florentina Voichi, Mihai Sârbulescu, Florin Ciubotaru, Anca Mureșan, Ștefan Pelmuș. Am și o lucrare de Costel Butoi, care, din păcate, nu mai este printre noi; am expus împreună la expoziția „Fig. I” și am reușit să cumpăr lucrarea aceasta care îmi place foarte mult.
Maria Pașc: Văd o fotografie sus. Pare făcută în alte vremuri.
Mircea Roman: Fotografia a fost făcută de Jean Eugen la nunta fetei lui Marius Caraman. A fost o nuntă cu tematică interbelică; toți invitații s-au costumat în consecință. În prim-plan este Marius Caraman, la dreapta Florin Ciubotaru, la stânga Mihai Sârbulescu și lângă Mihai sunt eu. Mi-ar fi plăcut tare mult să trăiesc în perioada interbelică, pentru că atunci arta era prețuită.
Știu că acest spațiu a fost inițial parte dintr-o fabrică și că nu a fost conceput pentru a fi folosit ca atelier. Cum ați reușit să transformați acest spațiu astfel încât să devină atelier?
Mircea Roman: N-am avut încotro, era singurul loc disponibil, așa că m-am conformat! În prima etapă, am golit tot ceea ce era în el și în etapa a doua am început să construiesc. Totul a durat cam șase luni, muncă zi de zi. Am avut doar un singur ajutor și lucrul mergea tare încet, pentru că a trebuit să eliberez spațiul; aici era o platformă metalică uriașă care trebuia scoasă, dar am izbutit. Am amenajat spațiul de jos, apoi am continuat cu dormitorul, băile, scările, a fost ceva muncă!
Maria Pașc: Ce se va întâmpla cu acest atelier după ce nu vei mai fi?
Mircea Roman: Mi-am pus de multe ori întrebarea aceasta, cu siguranță că va veni un alt coleg care se va bucura de tot ce este aici.
Maria Pașc: Te-ai gândit vreodată la posibilitatea de a dona o parte din obiecte și niște lucrări unui muzeu, în ideea de a reface, fie și la o scară mai mică, imaginea acestui atelier?
Mircea Roman: M-am gândit foarte mult la ce se va întâmpla cu lucrările mele după ce nu o să mai fiu și tare mult mi-ar plăcea să fac eu o magazie, care să fie proprietate personală. A apărut și un proiect în acest sens, la Lăpuș; să transformăm fosta sală de cinematograf în galerie de artă. Dacă se va materializa acest proiect, în această galerie o să fie loc și pentru lucrările mele. Cu muzeele, să nu ne facem iluzii! Muzeele n-au loc, ar putea lua mai multe lucrări, măcar o lucrărică de plastică mică.
Maria Pașc: Care este statusul acestui proiect, cu transformarea fostei săli de cinematograf în galerie de artă?
Mircea Roman: Momentan, acest proiect este în fază de idee. Mai trebuie să treacă timp ca să poată fi o certitudine.
Maria Pașc: În ce relații sunteți ești cu lucrările tale?
Mircea Roman: Sunt într-o relație bună, în sensul că nu mă prea stresez și, dacă nu mă stresez, asta socotesc a fi un lucru bun.
Maria Pașc: Dar lucrările, ele te stresează?
Mircea Roman: Câteodată, mă stresează, lucrările se nasc câteodată mai greu. Nu merge lucrul ușor și de multe ori îmi mai dă și bătăi de cap, dar important este că până la urmă iese bine.
Maria Pașc: Și când lucrările îți dau bătăi de cap, cum le împăcaci? Ce se întâmplă cu o sculptură care nu e cuminte?
Mircea Roman: Când nu merge ceva, mă opresc, iar timpul rezolvă. Urmează o perioadă de gândire, de meditație și, până la urmă, soluția apare.
Maria Pașc: îți scoți ușor lucrările din atelier? Și în ce situații?
Mircea Roman: Le scot ușor, cel mai mult îmi place când le scot pentru vânzare6, dar și expozițiile mă bucură la fel de mult. Așa că eu scot lucrările din atelier cu drag.
Maria Pașc: Povestește-mi despre expoziția „Dezorient Express”!
Mircea Roman: Un motiv pentru care am plecat din Londra este că nu am putut să fac expoziția „Dezorient Express” acolo. Am făcut un proiect pentru „London Art” care a luat punctaj maxim, dar mi-au spus că și alții au punctaj maxim; prin urmare, nu am primit finanțare. Asta m-a supărat și am hotărât să vin în țară și să fac expoziția în România. Ajuns în România, am apelat la Institutul Cultural Român, am făcut modificările necesare proiectului și l-am depus la ICR, mi-au promis că se va finanța proiectul. Până la urmă, finanțarea nu a mai venit, așa că am făcut expoziția pe banii mei. Venisem hotărât să o fac și am făcut-o!
Maria Pașc: De ce nu a mai venit finanțarea promisă de ICR?
Mircea Roman: Institutul Cultural Român mi-a finanțat catalogul, dar pe mine nu asta mă interesa; degeaba aveam eu catalog, dacă nu aveam și obiectul expoziției! Banii îi cerusem pentru realizarea unui container din metal în care să pun sculpturile. Dat fiind că ei nu au finanțat, am găsit eu un atelier care să-l execute; m-a ajutat și-un prieten. Am făcut un tunel de 18 x 5 x 3 m, din metal, care avea și dușumele.
Se intra în expoziție printr-un plan înclinat la o jumate de metru, pe o ușă largă, iar ieșirea era pe o ușă îngustă și avea trepte. Vedeam mai abruptă ieșirea din expoziție. În expoziție, am pus douăsprezece sculpturi; șase pe o parte, șase pe alta. „Dezorient Express” a fost făcut din panouri de metal de 5 x 1,5 mp pereții, iar tavanul, de 3 x 1,5 mp. După ce l-am depozitat în curtea combinatului, prima dată s-a furat acoperișul, pentru că era mai mic, 3 x 1,5 mp, și abia după un an au furat și restul, de 5 x 1,5 mp.
Maria Pașc: Aveai un prieten foarte bun la MȚR, Marius Caraman, excepționalul fotograf și prieten al artiștilor, despre care știu că era foarte entuziasmat că a fost expoziția acolo.
Mircea Roman: Când am venit în țară, cu această expoziție în minte, am mers la domnul Oroveanu și am cerut să fac o expoziție. Mi-a spus că la MNAC e făcut planul expozițional.
– „Nu vreau muzeul, vreau Sala Dalles!”, i-am zis.
– „La Dalles, nicio problemă din partea mea, și cu două mâini votez!”, mi-a răspuns.
După ce am depus proiectul la ICR și când să se aprobe expoziția la Dalles, n-a mai fost nicio mână! Mi-au spus că Sala Dalles era promisă deja altui artist. M-am trezit că nu am unde să fac expoziția. Atunci, am vorbit cu prietenul meu Marius Caraman și l-am întrebat dacă crede că ar fi posibil să fac expoziția în curtea MȚR. Am mers împreună la directorul muzeului, care a fost de acord. Atunci am avut și locul, am avut și banii, iar expoziția s-a făcut!
Maria Pașc: Cum ți-a venit ideea „magaziei”?
Mircea Roman: Istoria magaziei se leagă de furtul tunelului care a fost expus la expoziția „Dezorient Express”, cel pe care îl depozitasem în curtea combinatului. Când am chemat poliția și le-am povestit ce se întâmplase, că-mi furase cineva tunelul, mi-am spus că a fost un noroc că nu s-au furat și betonierele. Eu le-am spus că betonierele nu-s ale noastre şi că aici a avut spațiu o firmă de construcții. „Dacă e firmă care avut datorii și a lăsat lucrurile aici”, îmi zise apoi polițistul, „de ce nu vindeți lucrurile și recuperați banii?!”.
Le-am zis asta celor din conducerea UAP, care s-au interesat și au aflat că și spațiile unde activa această firmă pot fi folosite. Când am auzit asta, am zis să iau și eu un spațiu, pentru că în atelier nu mai aveam loc de lucrări; n-aveam loc să lucrez. L-am ales pe cel mai apropiat, mi s-a părut mai potrivit. Am intrat, am demolat, am turnat și planșeu, unul cât de cât orizontal, am făcut pereții, tavanul și am dus lucrările acolo.
Maria Pașc: După mine, acel spațiu e o galerie, nu o magazie!
Mircea Roman: Spațiile au fost folosite ca magazii, iar eu am preferat să păstrez denumirea. Pe de o parte, îmi place ideea să spun magazie și să fie o magazie deosebită.
Maria Pașc: Ce înseamnă mulțumitor, prin prisma unui sculptor?
Mircea Roman: Înseamnă să am loc în care să lucrez. După ce am dus lucrările mari în magazie, mi-am făcut loc în care să mă desfășor, să-mi întind sculele, să mă gândesc și să mă răzgândesc.
Maria Pașc: Ai în atelier un regulament de funcționare interioară?
Mircea Roman: Atelierul meu nu are reguli de funcționare. Este permis orice; de pildă, zgomotul e la ordinea zilei, se organizează și petreceri, dacă este cazul!
Maria Pașc: Există o breaslă a sculptorilor bine închegată?
Mircea Roman: Pe vremuri, se spunea că sculptorii sunt uniți, asta pentru că erau taberele de sculptură și acolo trebuiau să se ajute unii pe alții ca să ridice piatra și lemnul. Probabil că așa s-a creat o legătură între sculptori. Dar, în ziua de azi, lumea nu prea mai are timp de întruniri...
Maria Pașc: Faptul că acest atelier este la Combinatul Fondului Plastic, un loc destul de izolat, este un avantaj sau un dezavantaj?
Mircea Roman: Eu socotesc că este un avantaj. Îmi este mult mai bine să fiu aici, mai izolat. Zic asta pentru că am trecut prin experiența de a avea atelierul lângă Universitatea de Arte, unde era o vânzoleală continuă; tot timpul era plin de lume în atelier și nu îmi prea rămânea timp de lucru. Aici, în schimb, este liniște și pace și se poate lucra.
Maria Pașc: Cum decurge o zi de atelier?
Mircea Roman: Eu tot timpul dorm la atelier, bineînțeles. Mă trezesc târziu – când se crapă de lună – mă dau cu apă pe față, mă bărbieresc, mașina face niște cafeluță, mănânc ce încuviințează Florentina – slănină, mezeluri – eu sunt mai carnivor. Mă îmbrac în haine de lucru – colorate, ăsta e foarte prețios lucru – și, pe la douăsprezece, încet, încet, mă mut jos, în atelier. O zi de atelier e o zi normală, mai anormale sunt cele în care trebuie să plec în oraș.
Dintre colegii care nu stau la combinat, cine te vizitează cel mai des?
Mircea Roman: Colegii care stau în oraș vin foarte rar. Mihai Sârbulescu vine din când în când, Aurel Vlad, chiar dacă are magazia, vine foarte rar aici și, când vine, e grăbit. Mai trece Vasile Rață, trec soții Josan.
Maria Pașc: În afară de colegii de breaslă, care sunt pictori și sculptori, cine mai vine în atelier? Adică, nu numai la atelier, ci și aici, sus, la o bucățică de slănină.
Mircea Roman: Nu prea vine lume aici, sus. Florentina lucrează serios și nu lasă pe nimeni. Nici eu nu prea am ce căuta pe aici în cursul zilei, așa că e musai să lucrez.
Maria Pașc: Ce critici te-au vizitat la ateliere?
Andrei Pintilie a deschis prima expoziție personală, am avut o relație bună, a fost la atelier înainte de expoziție, să vadă lucrările și desenele, să-și facă o idee. După ce a văzut lucrările, am băut vreo patru sticle și a spus: ,,Am material!”. Constantin Prut a fost în atelierul din Ștefan Furtună, Erwin Kessler a fost în toate atelierele pe care le-am avut, inclusiv la Londra, a venit împreună cu fiul lui. În atelierul de la Londra, m-au mai vizitat Richard Demarco , Sandra Miller , care a fost și în cel din Combinat. Aici, la Combinat, au mai fost Mihai Oroveanu, Adrian Guță și, din generația tânără, Mihai Plămădeală.
Maria Pașc: În prezent, ce critici te mai vizitează?
Mircea Roman: Vizitele lui Adrian Guță sunt mai dese, mai vine și Aurelia Mocanu. Călin Dan a fost recent, din greșeală – voia să intre la Zidaru și a intrat aici, și așa am stat de vorbă puțin.
Maria Pașc: Exista solidaritate de breaslă?
Mircea Roman: Prefer să nu răspund la această întrebare.
Maria Pașc: Ce înseamnă lucrul de sculptor?
Mircea Roman: Lucrul de sculptor diferă de la sculptor la sculptor. În ceea ce mă privește, eu construiesc lucrările, nu stric nimic; nici piatra, nici lemnul.
Maria Pașc: Cum primești invitația de a părăsi atelierul?
Mircea Roman: În general, nu-mi place să-mi părăsesc atelierul și am început să merg tot mai rar în tabere de creație. Cel mai bine lucrez în atelier. Acum, de pildă, sunt în criză de lucrări pentru expoziții, așa că e mai bine să stau în atelier și să lucrez.
Maria Pașc: Care sunt condițiile în care se lucrează în zilele noastre în atelier, mai există acea liniște a chiliei?
Mircea Roman: Nu cred că mai există liniștea de odinioară. Ceea ce mă întristează este faptul că sunt tot mai puține atelierele în care se lucrează și se face artă cum se făcea pe vremuri. Lumea se schimbă și atelierele devin tot mai puțin importante. Și acest fenomen nu cred că poate fi oprit, pentru că a pornit de mult și până nu ajunge jos bulgărele de zăpadă, nu are cum să se oprească și eu cred că mai are de coborât.
Maria Pașc: Cum ai descrie atelierul?
Intervenția Florentinei Voichi: Atelierul, pentru el, e cel mai frumos loc de pe Planetă! Așa l-a descris! Combinatul Fondului Plastic, cel mai frumos loc din București!