Un bloc aflat pe un colț al Pieței în care veghează cu mândrie statuia marelui liberal Kogălniceanu, o scară de bloc unde nu ai bănui că se află altceva decât spații locative pentru cetățenii Bucureștiului, un interfon la care te anunți, un lift uzat de vremuri care duce până la cel de-al șaselea etaj, apoi șaisprezece trepte de urcat, la capătul cărora Mihai Sârbulescu își întâmpină în prag vizitatorii fără să mai aștepte ca aceștia să-i bată la ușă.
Luăm loc, Mihai se așază în fotoliul lui...
Maria Pașc: Ce este un atelier?
Mihai Sârbulescu: În atelier vezi artistul, îi vezi pictura. Dar vezi mai ales omul. Cum îşi gospodăreşte el locul. În atelier îmi compun viaţa în jurul şevaletului. Unii artişti mai şi dorm la atelier, cum fac şi eu de multe ori, fiindcă lucrez şi noaptea. În atelier se strâng fel de fel de lucruşoare care caracterizează omul. Nu doar pictura lui îl face deosebit de pictura altuia, ci el însuşi, omul, e altul: unul mai ordonat, altul mai dezordonat, unul are mai multe culori, altul are mai puține şi aşa mai departe. Cred că viaţa mea se vede cel mai bine în atelier. Viaţa, nu doar pictura.
Maria Pașc: Ce însemnătate are atelierul?
Mihai Sârbulescu: Pentru mine, atelierul este un bârlog, precum cel al ursului. Mă ascund în atelier şi rămân singur cu pictura. Stăm faţă în faţă. Ea se uită la mine, eu mă uit la ea. Trebuie să cădem la pace. Să facem un troc între ce vrea ea de la mine şi ce vreau eu de la ea. Să negociem, cum se zice astăzi. O neguțătorie...
În atelier nu te tulbură nimeni. Numai pictura te tulbură, iar tu tulburi pictura.
Maria Pașc: De cine se ascunde Mihai Sârbulescu în atelier?
Mihai Sârbulescu: Mă ascund în primul rând de mine însumi. Şi mă ascund atât de bine, încât mă simt extraordinar. Acesta este punctul tare al atelierului: te ascunzi de tine, ca să te afli (să te afli în treabă?!?)
Maria Pașc: Nu contravine firii tale faptul că te retragi în atelier ca într-un spațiu? Tu ești un om solar, omenești pe cei care îți calcă pragul!
Mihai Sârbulescu: Mă bucur când mă vizitează prietenii. Dar, născut în zodia Peştilor, înaintez în sensuri opuse. Mă bucur şi de singurătate. Ştiu că viaţa mea este legată de atelier. Atelierul este mai strâns legat de sufletul meu decât însăși casa. Sunt pictori care lucrează acasă, Ionică si Ruxandra Grigorescu, de pildă. Pentru ei, atelierul e una cu casa, cu copiii în jurul lor, cu doamna Adela Petrescu, mama Ruxandrei, cu toate cele casnice ale căsniciei. Trebuie întrebat şi Ionică (Ion Grigorescu – n.a.) cum gândeşte chestia asta. I s-a oferit cândva un atelier în Pangratti, al fratelui său, Octav Grigorescu. A ţinut atelierul doar timp de un an, apoi a declarat că-i prea scump pentru punga lui. A renunţat la atelier. Probabil că nu se simţea bine acolo.
Maria Pașc: Cum îți gospodărești viața în jurul șevaletului?
Mihai Sârbulescu: Îmi fac o cafeluţă, aprind o ţigară şi încep să răsuflu. Meditez. Am în faţă pictura de ieri. Am terminat-o, oare, sau trebuie să-i mai dau înainte cu lucrul? Am tuburile de culoare jos, paleta în faţă. Pun un disc cu muzică. Şi începe acel lucru misterios ca toată viața, ca toată existența... Fiecare face câte ceva, există într-un fel sau altul. Când sunt în atelier, existenţa mea este atelierul. Pânza din faţa mea. Uneori, este foarte dur!
Eram odată undeva peste hotare, în ţinut cehesc. O splendoare de vreme, soare, vară, oraşul vechi, frumos... Iar eu, pe o căldură copleşitoare, în atelier cu uleiurile care miros greu, cu terebentina care loveşte ficatul! Stam aşa cu orele şi apoi, după şedinţa de lucru, lăsam pensulele şi ieşeam pe stradă. Ce binecuvântare! Atelierul are în el și ceva foarte dur. Este un îndemn la muncă, o constrângere.
Maria Pașc: Cum ai descrie acest spațiu unei persoane care nu a pășit niciodată într-un atelier de artist?
Mihai Sârbulescu: Simplu: „Vino şi vezi!”.
Lucrul acesta este, pe de-o parte, împovărător pentru pictor. Dacă ar fi să vină în fiecare zi câte cineva să-ţi vadă atelierul, n-ar mai fi timp pentru lucru. Şi totuşi, cel mai bun răspuns este: „Vino şi vezi!”. Pentru că atelierul este ceva foarte preţios, intim legat de firea pictorului. De aceea, fiecare atelier arată altfel, fiecare paletă altfel, fiecare pictură altfel... E absolut limpede, o colecţie este un lucru, muzeul de artă, alt lucru, iar atelierul este cu totul altceva. Cel mai viu este atelierul, cel mai adevărat.
Maria Pașc: În fiecare atelier pe care l-am vizitat, am văzut lucruri adunate, lucruri ce servesc pictura: naturi statice, flori. Dar şi obiecte de decor. Trădează ele firea artistului?
Mihai Sârbulescu: Omul se trădează prin tot ce face, prin spuse, prin gesturi, prin calabalâcul pe care-l adună sau nu-l adună… Atelierul dezvăluie. Adică pune în lumină firea pictorului, cu bune şi rele, cu neputinţe şi cu putinţe. Tinu Flondor spune: „Pictura este gospodărirea neputințelor”. În atelier îţi gospodăreşti neputinţa. Limita. Mă uit în jur, aproape că nu mai am loc unde să păşesc printre culori, printre ciorciobute. Și, cu toate acestea, aici mă simt extraordinar.
La muzeul Morandi din Bologna sunt expuse în săli vitrine cu obiectele pe care le tot picta artistul, sticluţe fel de fel, borcane… Dar sunt în vitrină, nu în atelier. Nu poţi vedea cum le ţinea, ordonat sau nu. Eu cred că ordonat, pentru că mi-l închipui pe Morandi tipicar.
Nu m-am gândit încă niciodată la chestia asta: în atelier se vede foarte bine omul. Omul este scos în faţă.
Maria Pașc: Când ai obţinut acest atelier?
Mihai Sârbulescu: Acum cincisprezece ani, graţie prieteniei pe care mi-a purtat-o Sorin Dumitrescu. Lui i-l datorez. Am avut mare noroc cu Sorin, eu plecam la New York cu o expoziţie, invitat de Coriolan Babeţi. Cu doar câteva zile înainte de a pleca, mă sună Sorin: „Mihai, s-a eliberat un atelier în Kogălniceanu. Du-te şi fă o cerere!”. „Sorin – îi zic –, nu-mi dă nimeni mie atelier!” „Tu fă o cerere şi las-o acolo, la Uniune!” Am făcut cererea şi, după trei săptămâni, când m-am întors în ţară, se aprobase! S-a zbătut Sorin pentru mine. A fost ceva extraordinar, îi sunt cu totul îndatorat, îi sunt pe veci recunoscător.
Maria Pașc: Înainte de atelierul acesta, din Kogălniceanu, unde ai avut atelier?
M.S.: Acasă. Primul meu atelier a fost cel din casa părintească. Încăperea cea mai spațioasă din casa noastră clădită de bunici (împlinește chiar anul acesta 100 de ani!), cu lumina bună dinspre nord, a fost transformată în acest scop. Un perete a fost spart pentru a se încastra o fereastră uriașă, mobilele familiei au fost înstrăinate... Aici am lucrat mai bine de zece ani, după care m-am mutat pe strada Occidentului, unde iarăși aveam atelierul acasă. A venit odată Ionică Grigorescu la atelierul acela, a făcut un film foarte interesant, a filmat covorul din perete, rastelul, culorile împrăştiate pe jos… La sfârșit, m-a pus să desenez ceva din fereastră, ceva din afara atelierului. Ce vedeam eu privind prin fereastra atelierului meu.
Maria Pașc: Şi cum te-ai descurcat cu atelierul acasă?
Mihai Sârbulescu: Tot în atelier mă simţeam cel mai bine. Mai bine decât în bucătărie, decât în dormitor sau în camera de zi.
Maria Pașc: Ce se întâmplă cu un atelier după moartea artistului? Piesele din atelierul lui Ion Alin Gheorghiu au fost donate Muzeului din Constanţa. Le-am văzut în expunerea muzeului.
Mihai Sârbulescu: Astăzi, muzeele nu au loc nici pentru tablouri! Ţin capodopere în rastel, în depozit. Cum să mai aibă loc (şi în expunere, pe deasupra!) pentru ciorciobutele din atelierul lui cutărică? Se întâmplă în felul următor: urmaşii artistului ţin o vreme atelierul, se mai plimbă prin el, se mai uită – căci şi lor le este de-acum familiar atelierul! – mai plâng şi pe urmă n-au încotro, trebuie să-l golească. A doua zi după ce artistul s-a dus din viață, gata! Atelierul s-a și atribuit altcuiva! Pentru că Uniunea Artiştilor Plastici este o lungă listă de aşteptare. Trebuie să te zbaţi mult pentru a căpăta atelier. Eliberarea unui atelier este mană cerească!
Maria Pașc: Uneori lucrezi în atelier, benevol, împreună cu foşti studenţi.
Mihai Sârbulescu: Rar, foarte rar. Mai vin să lucreze, m-au rugat câţiva dintre ei să îi primesc. Şi pentru a mai învăţa câte ceva, dar şi pentru că nu au poate acasă loc să picteze sau nu îi lasă mama să murdărească pe jos…
Maria Pașc: Când lucrezi mai bine? Ce perioadă din zi sau din noapte îţi priește?
Mihai Sârbulescu: Niciodată nu-mi convine! Repet, pictura este muncă. Cui îi place să muncească?! Dacă m-ar auzi Horia Bernea, un pictor foarte disciplinat, ar zice că spun prostii. I-am citat odată titlul unui volum de poezii al lui Cesare Pavese, Lavorare stanca. Adică: Munca oboseşte. A şi început să-i tremure buza (ca întotdeauna când se enerva): „Ce prostie-i asta!? Munca e sănătoasă!”.
Când îmi prieşte munca în atelier? Niciodată, dar… n-am încotro. Munca este alungare din Rai, blestemul lui Adam. „Blestemat să fie pământul din pricina ta! ... Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănânci buruienile câmpului. Întru sudoarea feţei tale să mănânci pâine, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat.”
N-am încotro, îndur acest blestem! Pictez la cele mai ciudate ore ale zilei sau ale nopţii, cum găsesc timp şi chef de lucru. Chef nu prea găsesc, de obicei. Ca să pictez, trebuie să trag de mine. Cum să apuci sapa, când e arșița-n toi? N-ai încotro, o iei în braţe şi sapi! După ce încep să lucrez, devin curios. Vreau să văd ce iese, se naşte dialogul între mine şi pânză. Începe să fie palpitant, munca începe chiar să-mi placă.
Desenez din copilărie. Copiii desenează în joacă, fără sentimentul că ar munci. Şi totuşi...
... Obosită de atâta pictat, Ileana (Ileana Anca Sârbulescu, sora pictorului – n.a.) s-a ridicat de pe scaun la ora 12, spunând: „Da’ ce? Așa sunt pictorii, toată ziua pictează, pictează, pictează? Se mai joacă și ei, mai fac înviorarea, mai mănâncă... Nu-i așa, tăticule?”.
Această remarcă pertinentă a făcut-o sora mea în copilărie, după ce mai mult ca sigur apucase de bunăvoie acuarelele (căci în familia noastră nu eram deloc hingheriți cu pretențiile formative). Nu ştia încă nici să scrie la vârsta aceea. Tata însă obișnuia să noteze pe loc din spusele noastre ceea ce i se părea vrednic de a fi consemnat, le aduna pe toate și ne-a alcătuit mai târziu fiecăruia albume memorabile. Într-un astfel de album se află discursul Ancăi, însoțit de documentele de rigoare, niște peticele de hârtie cu desenele colorate care i-au dat de furcă surioarei mele.
O vorbă extraordinar de frumoasă a lui Edgar Degas: „Ne ocupăm toată viața cu o meserie despre care nu ştim nimic. E caraghios!”. În atelier ne confruntăm cu pictura, despre care nu ştim nimic.
Maria Pașc: O lucrare făcută noaptea, la lumină de bec, se potriveşte cu lumina zilei?
Mihai Sârbulescu: Mihai Horea, un pictor şi un profesor extraordinar, mi-a spus odată: „Ce-i pictat la lumina zilei să fie terminat la lumină de zi! Ce este pictat la lumina becului să fie terminat la lumină de bec!”. Un roşu pus noaptea se vede într-un fel, iar ziua, altfel. Iar dacă acelui roşu, văzut într-un fel ziua, îi pui alături un galben noaptea, raportul este ambiguu… Dar lucrul acesta poate fi valabil numai pentru o retină extrem de sensibilă. Fiindcă pictura oricum migrează în muzee, în galerii, în casele oamenilor. Şi se vede diferit, în lumini diferite. Soarta picturii nu-i să fie văzută numai şi numai în atelier, între ora două şi patru după amiaza, când e lumina perfectă. Profesorul meu, Ştefan Sevastre, chiar aşa spunea: „Picturile mele se văd cel mai bine pe şevaletul meu, în atelier, între două și patru după-amiaza”.
Lucram odată cu Ionică Grigorescu în atelierul din Franța al lui Christian Paraschiv. Ionică picta la fereastră. Cerceveaua ferestrei arunca umbră peste pictura lui, o verticală neagră. În locul lui Ionică, eu, unul, mi-aș fi întors șevaletul, aş fi bodogănit… Ionică, nici pomeneală de supărare, picta cu umbra fixată asupra picturii! Am tras concluzia că nu-i musai să fim întotdeauna prea perfecţionişti.
Dacă tot veni vorba de lumină, îmi vine în minte Muzeul Naţional de Artă al Bucureştilor, cu pereţii vopsiţi roşu. Oribil. Oricum ar fi, în atelier pereţii e bine să fie albi, pentru că albul luminează. Îmi spunea cineva când am primit atelierul acesta: „Să dai parchetul cu baiț negru e frumos, elegant”. M-am consultat cu Mihai Horea şi el mi-a spus: „Dacă vopsești parchetul cu negru, întuneci tot atelierul. Lasă-l cum este!”. Aşa l-am lăsat.
Vizitam odată împreună cu Paul Gherasim o expoziţie cu fel de fel de artişti. Paul vede o lucrare bună, dar prost aşezată (așezată între alte lucrări, proaste). Şi îmi spune: „Stai în atelier, ai pictura pe şevalet, lucrezi, te uiţi, controlezi… Apoi o duci într-o expoziție și uite ce iese!”. Rodul muncii tale aruncat la coş.
Este limpede, atelierul e una, muzeul, galeria sunt cu totul altceva!
Maria Pașc: Îţi scoţi uşor lucrările din atelier?
Mihai Sârbulescu: Depinde pentru ce le scot. Cu prietenii din Prolog îmi place să expun. Îmi plac expoziţiile cu colegii, însă a expune de unul singur îmi vine greu. Dar dacă vând o lucrare, mă bucur că am scăpat de ea – şi n-o mai am în ochi! şi apoi nu-i rău să ai, în schimbul ei, un ban de tocat la cârciumioară.
Mircea Roman mi-a povestit că a văzut la Londra un film unde se prezenta atelierul unui celebru pictor englez, nu i-am reţinut numele. Pânzele acestuia se înșiruiau la baza peretelui, cu faţa la zid. Pictorul ridica o pânză, îi întorcea faţa, o privea, punea câteva tuşe – şi din nou o proptea cu faţa la perete. Uneori, e bine să laşi pânza în pace, să nu te uiţi prea mult la ea. Alt motiv pentru a fi bucuros când îţi pleacă o pictură din atelier! Serile când rămân noaptea la atelier, mai pun câte un film... Şi filmul e bun, cum îmi place mie: bandiţi, cowboy… Din copilărie sunt înnebunit de acest gen de filme. Dar, în timp ce mă uit la film, lumina în atelier este aprinsă. Şi se întâmplă că lucrarea de pe şevalet nu-mi dă pace. Mă tot provoacă să-mi răsucesc privirea la ea, poate mai am ceva de făcut, de dres în suprafaţă? Dacă fuge din atelier, atunci sigur am scăpat de-o grijă!
Maria Pașc: De câţiva ani se organizează un eveniment în cadrul căruia se deschid publicului ateliere de artişti. Iei parte la el?
Mihai Sârbulescu: În nici un caz. Pentru mine noaptea este un lucru foarte preţios. Eu pictez noaptea sau, dacă nu pictez, citesc, ascult muzică ori văd un film. Nu-mi dau nopţile nimănui!
Aici se cade să îl pomenim iarăşi pe Ionică Grigorescu. El acceptă să stea noaptea pentru a primi vizitatori, la eveniment. Am fost uimit când am aflat lucrul acesta, apoi am priceput că lui Ionică i se potriveşte. Îi stă în fire. Am spus că pentru el atelierul şi locuinţa una sunt. Ionică este preocupat de social, de viaţa în cetate, cum se zice. Are o notă de jurnal făcută pe timpul când se stătea cu orele la cozile acelea imense de pe vremuri: „Misteriosul obiect artistic este aici.” A petrece trei ceasuri la cumpărături socotea că nu-i timp pierdut.
Mă aflam odată la Radu Bogdan, împreună cu Paul Gherasim şi cu alţi câţiva invitaţi, iar Paul ridică o întrebare grea: „De ce să expunem? Pentru ce?”. Amfitrionul, Radu Bogdan, îl ia aşa, pe departe: „Măi Paul, dacă ai fi pe o insulă pustie, ai picta?” „Poate”, răspunde Paul. „Și dacă aș veni eu acolo, la tine pe insulă, nu mi-ai arăta ce lucrezi?” Iar Paul: „Dar ce să cauţi tu pe insula mea?!”.
Maria Pașc: Ce personalități ți-au călcat pragul atelierului?
Mihai Sârbulescu: Prietenii. Colegii. Toţi pictorii admiraţi de mine au fost aici în atelier. Numai în atelierele marilor celebrităţi vin actori, şefi de stat, capete încoronate...
Colecţionarii sunt şi ei o breaslă. Şi ei mai intră prin ateliere...
Se pare că atelierul meu i-a aparţinut într-o vreme lui Lucian Grigorescu. Sorin Dumitrescu mi-a spus că în adolescenţă a fugit de acasă şi că a locuit câteva zile în atelierul lui Lucian Grigorescu – adică chiar aici. Afane Teodoreanu, care a fost în relaţii foarte apropiate cu Lucian Grigorescu, mi-a confirmat: „Da, aici a fost atelierul lui Lucică!”.
Maria Pașc: Cum se amenajează un atelier?
Mihai Sârbulescu: Un atelier se amenajează în timp. Când începi o pictură, ai un plan în minte. Important însă este să ştii cum să laşi pictura să facă ce vrea ea. Pictorul este moașa, dar, singură ea, nou- născutul. Picasso are o spusă extraordinară, în convorbirile cu Malraux: „Pictura face din mine ce vrea. Pictura îl învinge pe bătrânul Picasso!”.
Cu atelierul este la fel. Se amenajează el însuşi. Dacă nu eşti Rubens, să ai ucenici care să dea cu mătura, atunci atelierul se gospodăreşte cum dă Dumnezeu. Tuburile de culoare se întind până în mijlocul camerei, precum şi cârpele pentru şters pensule, discurile, cărţile, marafeturile, toate rămân în neorânduială... Ca aici la mine.
Nu există un model ideal de a-ţi face atelierul. Când aranja „Căsuţa galbenă” din Arles şi atelierul unde avea să lucreze împreună cu prietenul Gauguin, Van Gogh îi scria lui Theo chiar aşa: că atelierul se construieşte în timp. Şi că nu trebuie să arate prea dichisit. Sunt documente, picturi din vremea aceea, reprezentând ateliere ale unor faimoşi pictori münchenezi, de pildă, importanţi în epocă, cu tablouri somptuos înrămate pe pereţi, cu doamne în crinolină, cu mobilă „stil”, cu papagali, cu blană de tigru pe duşumele… Totul aproape ca la muzeu. Van Gogh gândea că aşa ceva nu-i artistic.
Maria Pașc: Să ne oprim un pic asupra obiectelor cu care te înconjori. Covorul din spatele atelierului, de pe perete, crucea de pe peretele din faţa şevaletelor… Care este povestea lor?
Mihai Sârbulescu: Covorul l-am cumpărat de la Muzeul Ţăranului Român. Da, în vremea lui Horia Bernea. Horia Bernea a murit în anul de graţie două mii, eu am căpătat atelierul tot atunci. Şi nu a mai ajuns să-mi vadă atelierul. L-am obţinut în toamnă şi foarte grăbit, în iarnă, el s-a dus dintre noi. Nu a stat să aştepte. Nici măcar pe al şaizeci şi trei an de viaţă al său nu l-a mai aşteptat.
Crucea din faţă o am de la Alexandru Ţipoia, un pictor extraordinar. Avea o colecţie de lucruri foarte frumoase. O cruce ţărănească din Transilvania, se aşeza peste iconostas. Am achiziţionat-o cu 150 de lei, cam jumătate din salariul mediu de pe atunci.
Maria Pașc: Paletele?
Mihai Sârbulescu: Paleta din perete a fost a lui Afane Teodoreanu. Mi-a dăruit-o fiica lui, Livia. Paleta sprijinită pe calorifer, cea mare şi rotundă, a fost a lui Simion Crăciun. Mi-a dăruit-o sora lui, Oana. Când pictez, am paleta lui Afane şi paleta lui Simion alături de mine. Simt că amândoi sunt cu mine, mă privesc.
Paletele mele pentru pictură sunt multe. Unele stau şi zac, uscate, de multă vreme. Uite-le cum zac degeaba! Dacă socoteşti, sunt cinci palete pline cu pastă pietrificată de aproape doi ani! Îmi vine mai uşor să pictez decât să curăţ paleta. Este o nebunie, ştiu!
Nu-mi place să arunc gunoiul. Îmi ia mult, îmi fură din timp.
Cele trei pensule de lângă şevalet sunt nefolositoare, uscate şi ele. Mă aşteaptă zadarnic de o săptămână.
Maria Pașc: Şevaletele?
Mihai Sârbulescu: Şevaletul din faţă, franţuzesc, i-a aparţinut tot lui Alexandru Ţipoia. Achiziţionat tot cu o jumătate de salariu mediu. Şevaletul din dreapta a fost al lui Afane Teodoreanu. Cadou de la Livia. Livia mi-a dăruit şi nişte pensule ale lui Afane. Le am acolo, mă ajută să pictez mai cu spor. Sunt tocite pensulele lui Afane, tocite în felul lui. Pensulele mele se tocesc altfel. La el s-au tocit rotund, nu ştiu cum, ale mele se tocesc pe o muchie. Dar deobicei pensulele mele se tocesc mai greu. Fiindcă folosesc mult cuţitul de paletă.
Maria Pașc: Ce obiecte interesante ai văzut în atelierele colegilor tăi?
Mihai Sârbulescu: Dacă ar fi să merg mai departe cu obiecte ale colegilor noştri mai de demult, am fost impresionat de Ion Alin Gheorghiu. Mi-a plăcut faptul că ţinea la mare cinste, cu dragoste în atelierul lui un paravan japonez care bloca poate inutil spaţiul. Fusese al lui Theodor Pallady. Tezauriza şi o micuţă casetă din carton plină cu un teanc de fotografii învechite de timp, alb-negru, maeştri ai picturii europene. Aceasta îi aparţinuse lui Dimitrie Ghiaţă. A ţinut să mi-o arate, să povestească. Se bucura, se mândrea cu prezenţa acestor lucruri în atelier.
Maria Pașc: Cum ai descrie atelierul lui Horea Paştina din strada Simetriei?
Mihai Sârbulescu: Este unul dintre cele mai frumoase ateliere pe care le-am văzut vreodată. În primul rând Horea l-a construit de unul singur din temelii, larg, înalt, luminos. Soţia lui, Emilia, poartă atelierul în mare curăţenie, perfectă ordine. Ordine poartă Horea însuşi. Nu lasă harababură pretutindeni, ca mine. Nu mânjeşte podeaua, mâneca de la cămașă răsfrântă în pasta de pe paletă şi odată cu ea şi vesta, şi pantalonul mânjit, şi fotoliul. Nu risipeşte materie, nu opt palete, nu şapte pensule şi trei şişuri, cuţite de pus şi de şters. Nu murdăreşte. Aşa cum se cuvine, curăţă paleta şi pensula zilnic, după ce a încheiat şedinţa de lucru. Atelierul lui Horea este curat.
Alt atelier mâna întâi, bine chibzuit, bine gospodărit, Horia Bernea la Otopeni. Şi el tot zodia Fecioarei, precum Horea! Frumos aranjat. Bernea şi-a conceput el însuşi atelierul, ca şi Horea. Horia Bernea însă mereu improviza, modifica spaţiul. Ba mai rotunjea un stâlp, să fie ca o coloană din picturile lui, ba mai vopsea o porţiune de parchet albastru deschis, să fie ca cerul, să priveşti cerul… Avea multe şevalete, lămpi de tot felul, mobilă frumoasă, sticle garnisite cu ţuică bună din cristale de soi, covoare... Scara care urca în bibliotecă era metal vopsit de asemenea bleu precum cerul. Îi plăcea luciul de metal.
În atelierul altui coleg al meu am văzut scara din fier ascunsă într-o înfăşurătoare de sfoară. O spirală cu grijă răsucită, cânepă înfăşurând fierul. Mi-a plăcut şi aceea.
Alt atelier rămas în memoria mea este cel a lui Marcel Lupşe, la Bistriţa. N-am văzut un atelier mai bine gospodărit ca al lui! Fiecare colţ de spaţiu, fiecare ungher, folosite elegant, frumos. Hârţoagele mele uite cum zac... Marcel ţine dosare frumos aşezate în suporturi din carton, după soiul lor, pe căprării. E foarte tare, n-am mai văzut aşa ceva! Şi mie îmi place ordinea, dar nu mai răzbesc, s-au adunat aici prea multe.
Maria Pașc: Cum curge o zi în atelier?
Mihai Sârbulescu: Greu de spus. Horia Bernea a fost, timp de cincisprezece ani, director al Muzeului Ţăranului. Își făcea programul de director, venea acasă, mânca bine, apoi se ducea în atelier şi picta. La douăsprezece noaptea urca în dormitor, mai citea o oră, apoi dormea. Era un om cu program, cum am auzit că ar fi cei născuţi în zodia Fecioarei. Eu, din păcate - din nenorocire! – nu aş putea descrie o zi de lucru în atelier. Rar am parte de aşa ceva! Se ivesc tot felul de chestii, trebuie să alerg ba încoace, ba încolo.
O zi în atelier... Tot ce fac este fără voia mea, fără program. Împotriva programului. Cu totul! Mă culc la orele cele mai ciudate cu putinţă, mă trezesc tot aşa…
Cum lucrez când am timp de lucru? Poate-i mai uşor de răspuns. Un obicei rusesc, am auzit, ar fi că, mai înainte de a porni într-o călătorie, familia întreagă se aşează şi stă, pentru a se pregăti de plecare. Când încep lucrul toate purced ca înaintea unei călătorii. Mai întâi mă aşez în faţa şevaletului, mă adun. Apoi aleg culorile, am paleta, am tuburile alături. Pictura pe care o visez este în tuburi, exact cum spunea Michelangelo: sculptura este gata făcută acolo, în blocul de marmură, tu trebuie doar să dai la o parte prisosul. La fel pictura. Se află în tuburi, storci tuburile cu culoare şi pictura iese afară. Ce amestecuri se pot face? Nenumărate. Orice amestec este experiment. Amesteci galben cu albastru şi iese ceva. Adaugi un pic de negru, iese altceva. Miraculos.
Maria Pașc: Ce vizitator ţi-ai dori, peste timpurile noastre?
Mihai Sârbulescu: Van Gogh! Van Gogh a fost, în „nebunia” lui, un pictor foarte disciplinat. Nu ca mine. I-am văzut o paletă în muzeul lui din Amsterdam. Van Gogh nu-şi permitea să arunce culoare la coş, folosea toată pasta. Calcula amestecurile cu o precizie fantastică. Mi-aş dori să mă critice, să-l aud ce şi cum. Şi, vorba lui Tinu, de ce. Sunt foarte curios să aflu cum storcea, cum compunea Van Gogh culorile pe paletă. Eu pun uneori câte trei grămezi din acelaşi tub, una sub alta – două pentru amestecuri, a treia cantitate să rămână curată pe paletă, pentru accente. Şi ca reper de saturaţie, de crud. Van Gogh nu ştiu cum făcea.
Iar stoarcerea culorii din tub este în sine o chestie tare de tot. Consum multe tuburi la o singură pânză. Am chef de stors pastă. E o plăcere când tubul trebuie golit: îl pun pe masă şi, cu o coadă de pensulă groasă, îl presez de la capăt spre vârf, aşa ca toată toată pasta să iasă afară. Toată pictura. I-am povestit asta lui Horia Bernea şi, a doua zi (după ce meditase asupra subiectului) îmi spune: „Eu nu fac aşa. Eu apuc tubul şi-l storc de la mijloc!”. Fiecare cu apucătura lui. Cum storci tubul? Multe variante nu sunt...
Maria Pașc: Ce lucrări ai pe perete în atelier?
Mihai Sârbulescu: O acuarelă de Paul Gherasim şi un ulei de Ionică Grigorescu. Alături vreau să pun (de mult tot vreau, sper să şi ajung să fac) încă două acuarele pe care le am, una de Tinu Flondor şi una de Horea Paştina. Nucleul grupului Prolog. De la Horia Bernea nu am nimic, sau nu mai am...
Maria Pașc: În ce context ţi-au fost dăruite?
Mihai Sârbulescu: În contextul prieteniei. Nu ca „schimb de lucrări între artişti”.
Maria Pașc: Care este povestea urzicii, lucrarea semnată de Ionică Grigorescu?
Mihai Sârbulescu: Am fost împreună în Franţa, invitaţi de Christian Paraschiv să lucrăm în atelierul lui din Bethonvilliers, laolaltă cu Paul Gherasim şi cu Horea Paştina. Cînd să plecăm, cu bagajele gata, văd într-un ungher urzica lui Ionică, rămasă pe dinafară. „Ionică, zic, lucrarea asta ai uitat-o, nu mi-o dai mie?” „Ia-o!” Și am luat-o...
Maria Pașc: Şi acuarela domnului Gherasim?
Mihai Sârbulescu: Este făcută pe când eram, tot împreună, la Veneţia (1994). Chiar atunci mi-a dăruit-o. Am expus-o de multe ori de atunci, pentru că Paul ţine mult la ea.
Maria Pașc: Cum primeşti invitaţia de a ieși o vreme din atelier? Ce înseamnă pentru tine o altă rezidenţă artistică? Te scoate din apele tale, din lucrul tău?
Mihai Sârbulescu: În general prefer să stau în atelier, nu să ies. Merg în tabere de creaţie din două motive: de dragul de a fi împreună cu prietenii alături de care mă simt bine și, de asemenea, pentru că, atunci când se poate, o iau cu mine şi pe iubita mea, Cristina (Cristina Sârbulescu, soția pictorului – n.a.). Să văd eu lumea prin ochii ei! Altfel, aş merge în foarte puţine tabere, sau chiar deloc. Dar mai este şi un al treilea motiv: ştiu sigur că acolo, în tabăra de pictură, pot lucra nestingherit. Nu-mi mai sună telefonul, nu mai trebuie să alerg nu ştiu pe unde, cu nu ştiu ce pe cap. Ştiu că am o săptămână, sau zece zile, numai pentru pictură. Şi atunci pictez în fiecare zi. În Bucureşti viaţa mea este mai complicată.
Maria Pașc: Care a fost cea mai frumoasă rezidenţă artistică la care ai participat?
Mihai Sârbulescu: Au fost multe. Cele mai frumoase ţin de tinereţea mea. Teremia, Tescani… Eram un tânăr absolvent, alături de personalităţi puternice: Paul Gherasim, Tinu Flondor, Horia Bernea, Ionică Grigorescu, Horea Paştina... Atunci s-a legat între noi toţi o prietenie foarte adâncă! Acelea au rămas în memoria mea în mod firesc ca cele mai frumoase.
Foarte mult mi-a plăcut la Veneţia. Acolo am fost tot cu prietenii din Prolog, la invitaţia lui Coriolan Babeţi. Am stat aproape două luni. Cu toate că nu mai eram aşa tânăr, momentul acela s-a întipărit în mine. Atunci m-am îndrăgostit de Veneţia. M-am simțit foarte bine și în Madeira, și în Redondo împreună cu voi.
Maria Pașc: Cum este în atelierul Universiăţii de Arte?
Mihai Sârbulescu: Ca la şcoală. Unora le place, altora nu. Predau cu plăcere, să zicem… Dar cu mult mai mult mi-ar plăcea să fiu eu din nou student, nu profesor! Și, culmea, atelierul în care predau este chiar cel în care lucram în studenție, la clasa lui Marius Cilievici...„Azi nu mai e ca ieri”, aşa ne plângem cu toţii. Adevărul este că astăzi în şcoală sunt studenţi de toate calibrele. În clasa colegului meu de catedră, Marcel Bunea, sunt studenţi între 18 şi 72 de ani. Este și o studentă de 72 de ani! Ce să mai zici?! Sunt unii studenţi cu serviciu... Trebuie să trăiască din ceva, îi ințelegi. Le spui: „Vino când poţi”. Mai este o altă categorie, studenţii care ştiu ei mai bine decât profesorul ce au de făcut. Pe aceia îi laşi de capul lor. Ce să le spui, dacă ei ştiu totul?
Maria Pașc: Te invit să-mi spui ce n-ai spus nimănui într-un interviu, niciodată
Mihai Sârbulescu: Mă gândesc de la o vreme cu groază la felul cum într-un sfârşit şi Mihai Horea, şi Ştefan Sevastre, pictori pe care i-am admirat întotdeauna enorm, s-au lăsat de pictură. Ca un ceas care rămâne tot mai în urmă până ce îşi opreşte bătaia.
Luna trecută (o lună întreagă!) am pictat doar trei pânze... N-am avut timp de lucru. Dar nici chef! Trebuie să trag de mine ca să încep să pictez, să mă silesc. Nu-mi spun cu entuziasm: „Hai, la lucru!”. Eram în vară cu Horea Paştina, cu Tinu Flondor şi Marcel Lupşe într-un cantonament de pictură, în satul Colibiţa. Locul minunat, prietenii minunaţi… Într-o zi, după prânz, stau un pic de vorbă cu Marcel în curte, la un pahar cu vin. La poveşti. La un moment, zic: „Gata, mă duc la tăiere!”. Şi am urcat în cameră să pictez.
După ce încep să pictez, însă, lucrul mă prinde!
Uite bunăoară, săptămâna trecută, fiind invitat împreună cu familia la Sinaia, în frumoasa vilă a entuziastului colecționar și prieten Iustinian Sandu, am lucrat în șase zile trei pânze. Și mi-am făcut timp să mă preumblu și prin Sinaia, un loc foarte drag mie!
Maria Pașc: Care sunt condiţiile în care un artist din zilele noastre creează? Mai există acea linişte a chiliei?
Maria Pașc: Liniştea chiliei, a cochiliei, există. Este locul unde te ascunzi. Dar s-a inventat acea monstruozitate, numită telefon mobil, care nu-ți dă pace nicăieri, niciodată.