Atelierul pictorului Mihai Sârbulescu, un refugiu

Atelierul pictorului Mihai Sârbulescu, un refugiu

Un bloc aflat pe un colț al Pieței în care veghează cu mândrie statuia marelui liberal Kogălniceanu, o scară de bloc unde nu ai bănui că se află altceva decât spații locative pentru cetățenii Bucureștiului, un interfon la care te anunți, un lift uzat de vremuri care duce până la cel de-al șaselea etaj, apoi șaisprezece trepte de urcat, la capătul cărora Mihai Sârbulescu își întâmpină în prag vizitatorii fără să mai aștepte ca aceștia să-i bată la ușă.

Maria Pașc: Uneori lucrezi în atelier, benevol, împreună cu foşti studenţi.

 

Mihai Sârbulescu: Rar, foarte rar. Mai vin să lucreze, m-au rugat câţiva dintre ei să îi primesc. Şi pentru a mai învăţa câte ceva, dar şi pentru că nu au poate acasă loc să picteze sau nu îi lasă mama să murdărească pe jos…

Ne puteți urmări și pe Google News

 

Maria Pașc: Când lucrezi mai bine? Ce perioadă din zi sau din noapte îţi priește?

 

Mihai Sârbulescu: Niciodată nu-mi convine! Repet, pictura este muncă. Cui îi place să muncească?! Dacă m-ar auzi Horia Bernea, un pictor foarte disciplinat, ar zice că spun prostii. I-am citat odată titlul unui volum de poezii al lui Cesare Pavese, Lavorare stanca. Adică: Munca oboseşte. A şi început să-i tremure buza (ca întotdeauna când se enerva): „Ce prostie-i asta!? Munca e sănătoasă!”.

Când îmi prieşte munca în atelier? Niciodată, dar… n-am încotro. Munca este alungare din Rai, blestemul lui Adam. „Blestemat să fie pământul din pricina ta! ... Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănânci buruienile câmpului. Întru sudoarea feţei tale să mănânci pâine, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat.”

N-am încotro, îndur acest blestem! Pictez la cele mai ciudate ore ale zilei sau ale nopţii, cum găsesc timp şi chef de lucru. Chef nu prea găsesc, de obicei. Ca să pictez, trebuie să trag de mine. Cum să apuci sapa, când e arșița-n toi? N-ai încotro, o iei în braţe şi sapi! După ce încep să lucrez, devin curios. Vreau să văd ce iese, se naşte dialogul între mine şi pânză. Începe să fie palpitant, munca începe chiar să-mi placă.

Desenez din copilărie. Copiii desenează în joacă, fără sentimentul că ar munci. Şi totuşi...

... Obosită de atâta pictat, Ileana (Ileana Anca Sârbulescu, sora pictorului – n.a.) s-a ridicat de pe scaun la ora 12, spunând: „Da’ ce? Așa sunt pictorii, toată ziua pictează, pictează, pictează? Se mai joacă și ei, mai fac înviorarea, mai mănâncă... Nu-i așa, tăticule?”.

Această remarcă pertinentă a făcut-o sora mea în copilărie, după ce mai mult ca sigur apucase de bunăvoie acuarelele (căci în familia noastră nu eram deloc hingheriți cu pretențiile formative). Nu ştia încă nici să scrie la vârsta aceea. Tata însă obișnuia să noteze pe loc din spusele noastre ceea ce i se părea vrednic de a fi consemnat, le aduna pe toate și ne-a alcătuit mai târziu fiecăruia albume memorabile. Într-un astfel de album se află discursul Ancăi, însoțit de documentele de rigoare, niște peticele de hârtie cu desenele colorate care i-au dat de furcă surioarei mele.

O vorbă extraordinar de frumoasă a lui Edgar Degas: „Ne ocupăm toată viața cu o meserie despre care nu ştim nimic. E caraghios!”. În atelier ne confruntăm cu pictura, despre care nu ştim nimic.

Maria Pașc: O lucrare făcută noaptea, la lumină de bec, se potriveşte cu lumina zilei?

 

Mihai Sârbulescu: Mihai Horea, un pictor şi un profesor extraordinar, mi-a spus odată: „Ce-i pictat la lumina zilei să fie terminat la lumină de zi! Ce este pictat la lumina becului să fie terminat la lumină de bec!”. Un roşu pus noaptea se vede într-un fel, iar ziua, altfel. Iar dacă acelui roşu, văzut într-un fel ziua, îi pui alături un galben noaptea, raportul este ambiguu… Dar lucrul acesta poate fi valabil numai pentru o retină extrem de sensibilă. Fiindcă pictura oricum migrează în muzee, în galerii, în casele oamenilor. Şi se vede diferit, în lumini diferite. Soarta picturii nu-i să fie văzută numai şi numai în atelier, între ora două şi patru după amiaza, când e lumina perfectă. Profesorul meu, Ştefan Sevastre, chiar aşa spunea: „Picturile mele se văd cel mai bine pe şevaletul meu, în atelier, între două și patru după-amiaza”.

Lucram odată cu Ionică Grigorescu în atelierul din Franța al lui Christian Paraschiv. Ionică picta la fereastră. Cerceveaua ferestrei arunca umbră peste pictura lui, o verticală neagră. În locul lui Ionică, eu, unul, mi-aș fi întors șevaletul, aş fi bodogănit… Ionică, nici pomeneală de supărare, picta cu umbra fixată asupra picturii! Am tras concluzia că nu-i musai să fim întotdeauna prea perfecţionişti.