Ipoteza despre care scriam în urmă cu mai bine de un an pare să devină realitate. Ofensiva politico-diplomatică americană în sprijinul Ucrainei, din primii doi ani de conflict, s-a redus ca intensitate mai ales pe segmentul financiar-militar, fiind preluată, oarecum timid, de europeni. Adică de cei care au tot interesul ca expansiunea Moscovei spre vest să fie blocată.

Diferendul dintre republicani și democrați pe seama ajutorului financiar pentru Kiev - care, cu timpul, devine insuficient indiferent de dimensiune - arată limitele unei politici drepte și justificată în esență, dar tributară unor componente - să le numim obscure, deși nu este cuvântul potrivit - ale sistemului democratic american. Europenii, mai ales cei din est, le înțeleg la modul superficial iar unii dintre ei - polonezii, de exemplu - nu le înțeleg deloc. În felul lor și poate al nostru, au dreptate.

L’empereur Macron pleacă la război

Ca mai mereu după ultimul război, Franța dă tonul, iar Germania tace, pentru ca să răbufnească atunci când Parisul își arogă acea primordialitate continentală atât de dragă lui Charles De Gaulle. Pe vremea cancelarului Merkel, Berlinul era mai activ iar raportul între puterea nominală și cea reală pe continent era vizibilă cu ochiul liber. Acum nu mai există. Liniștea continentală anunța furtuna și avântul distructiv al ursului din est care, vreme de decenii, a asigurat prosperitatea dincolo de linia Oder-Neisse.

În ultimele luni, președintele Macron și-a adus aminte că francezii au ajuns odată la Moscova prin forța armelor și a propus trimiterea de trupe aliate pe frontul din Ucraina ,,pentru că Rusia nu trebuie să învingă în acest război’’. Inițial, l-am judecat greșit într-un articol mai vechi. Chiriașul de la Palatul Elysèe are dreptate și chiar intuiție. Ajutoarele materiale, indiferent de consistența lor, nu au avut și nu au efectul scontat. Nu neapărat pentru că au fost puține, ci și pentru faptul că au venit mereu prea târziu.

Dreptate are și Zelenski, când afirmă că refuzul Occidentului de a trimite la timp tancuri moderne - Abrams și Leopard au venit mult după debutul contraofensivei din 2022 - avioane de luptă și rachete cu rază lungă de acțiune a pus sub semnul întrebării eficiența acțiunilor pe front. Ca să nu mai vorbim de muniție, dar aici este o altă poveste. Toate acestea au permis armatei ruse unele victorii tactice și stabilirea unei strategii eficiente pe termen scurt.

Partizanii lui Macron vor și ei, dar nu știu cum

După Macron a urmat premierul polonez Donald Tusk. Înainte să piardă alegerile locale a făcut o afirmație cu valoare simbolică pentru o Europă care a uitat ce înseamnă confruntarea militară directă. ,,Războiul a încetat să mai fie un concept al trecutului’’ a spus Tusk, urmat îndeaproape și în aceeași notă de președintele Republicii Cehe, Pavel Petr.

Există deci lideri europeni care se pregătesc mental de conflict armat, dar nu știu și nici nu au instrumentarul necesar pentru a pregăti și opinia publică în acest sens. Această stare de lucruri îmi aduce în minte un episod pe care l-am trăit în Argentina.

La începutul anilor ‘90 eram în misiune diplomatică la Buenos Aires unde cunoscusem mai mulți parlamentari autohtoni. Unul dintre ei, Domingo, era veteran al războiului din Malvine, din 1982. ,,Au venit englezii în capitala insulelor, Port Stanley (Puerto Argentino, pentru argentinieni n.n.) - relata Domingo – ne-au învins și cine a scăpat de moarte a fost luat prizonier. Eu am fost eliberat în primul contingent și am ajuns acasă în La Plata. În curte, liniște. În casă, la fel. Nu mă așteptam să fiu primit cu surle și trâmbițe, dar să mi se spună ,,mai puțină gălăgie cu bocancii ăia murdari’’ era prea de tot. Și asta din partea unchiului meu care, cu toți ai casei, se uita la televizor, la un meci din Campionatul mondial de fotbal din Spania. Nici măcar nu juca Argentina. Pentru ei, războiul fusese departe și practic, nu era al lor’’.

Ideea de conflict intră încet în normalitatea confortului nostru. Dar intră…

Exemplul de mai sus este valabil și pentru unii europeni, dar pe zi ce trece spectrul războiului se propagă dinspre est spre vest cu o intensitate variabilă de la țară la țară, care transformă ideea de conflict într-o componentă a normalității.

Metaforic vorbind, crivățul războiului bate dinspre stepa ruso-ucraineană spre Europa Orientală și Centrală dar peste Atlantic, soarele lui Trump pare să transforme iarna americană în plină vară, ca să parafrazez un celebru clasic britanic și unul american. Pentru echilibrul național/internațional la nivel de exprimare metaforică, pot să spun că odată rdonald trumpevenit la Casa Albă, fostul președinte o să-i popească pe mulți. Treaba lui. Dar este decis să intre în jocul din deșertul ucrainean al păcii, ceea ce este și treaba noastră. Adică, să rezolve ce nu au reușit de-a lungul timpului oameni ca Erdogan, Macron, Suveranul Pontif  Francisc I, chinezii.

Planurile domnului Trump

Când Vladimir Putin - în cadrul celebrului interviu acordat lui Carlson Tucker - spunea că-l preferă pe ,,predictibilul’’ Biden la Casa Albă, puțini l-au crezut. Nici eu. Este clar că liderul de la Kremlin se simte mai bine cu imprevizibilul Trump ca șef al administrației de la Washington pentru că este singura persoană importantă din emisfera occidentală care ar putea să-i accepte condiții inacceptabile pentru alții.

Recent, cotidianul Washington Post a publicat un gen de proiect de pace pe care Trump l-ar propune după alegerea sa. Este vorba de așa-numitul ,,plan de 24 de ore’’ pe care colaboratorii fostului (și viitorului) președinte l-au dezmințit imediat.

Totuși, merită să amintim unele dintre prevederi. Ucraina ar urma să cedeze ceea ce nu mai are: Crimeea și Donbasul. Putin ar ordona încetarea focului iar granițele vor fi așezate pe principiul ,,teritorii contra pace’’. Știm bine că acest principiu nu a funcționat nici după Conferința de la Munchen din 1938, nici în Orientul Mijlociu - în contextul conflictului interetnic din Israel, mai exact - nici în alte părți. Dacă prin absurd, acest plan s-ar pune în aplicare, ar apărea un nou principiu de drept internațional: ,,cel mai tare ia tot ce vrea’’. Și n-ar fi doar pe placul domnului Putin, iar cutiei Pandorei i-ar sări din nou capacul. Chiar și în Europa.

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO a fost mai rezonabil. ,,Trebuie să-i asigurăm Kievului posibilitatea de a ajunge la un rezultat acceptabil la masa negocierilor’’, a subliniat dumnealui. Întrebarea ar fi: care negocieri? Și iar ne întoarcem la Donald Trump.

Scenarii și concluzii

Pe fondul dificultăților prin care trece armata ucraineană, în termeni de oameni și echipamente, și fără intensificarea sprijinului occidental, avansarea rușilor pe câteva direcții, spre vest și sud, ar putea deveni o certitudine. Nu se poate exclude cucerirea/recucerirea teritoriilor pe care nu le stăpânesc în trei din cele patru regiuni deja anexate: Lugansk, Zaporojie, Donețk.

Cu Herson este o altă poveste întrucât traversarea Niprului înseamnă pierderi mari, inacceptabile chiar și pentru Kremlin. Orizontul de timp - sfârșitul acestui an. Cu alte cuvinte, pâna la schimbarea locatarului de la Casa Albă, zarurile vor fi aruncate. Chiar și în ceea ce privește concentrarea forțelor ruse spre Odesa și Mariupol. Căderea Odesei ar însemna materializarea celui mai trist scenariu pentru Europa întrucât ar fi urmată de capitularea Ucrainei. Pentru România ar fi un dezastru comparabil cu evenimentele din 1940 sau venirea comunismului peste noi. Marile noastre speranțe sunt legate total de Alianța Atlantică. Cu un român la vârful ei vom fi ceva mai siguri. Dacă România are acest zid de apărare, Moldova nu are nimic…De fapt, are. La est, rușii din Transnistria, la sud cei de la Moscova.

Geopolitic vorbind, ocuparea completă a litoralului ucrainean la Marea Neagră ar fi un semnal de alarmă de la Chișinău până la Taipei trecând prin Caucaz și republicile ex-sovietice din Asia Centrală.