Speranța unui nou început a fost curmată prompt de carențele democratice, reperele etice nesigure și ispitele totalitare care nu au ocolit România, mai ales în deceniul patru. În ciuda lipsurilor, societatea românească a avut parte de o elită intelectuală occidentalizată, perfect conectată la ceea ce însemna cultura Europei de Vest.

În căutarea febrilă a unui obiectiv

Faţă de generaţia anterioară, al cărei obiectiv a fost îndeplinit odată cu recunoaşterea frontierelor în 1919-1920, cei născuţi la începutul secolului, trecuţi prin experienţa conflagraţiei (moment care i-a schimbat profund, mulţi dintre aceştia experimentând o ruptură, un hiatus – în primul rând spiritual – şi care nu a făcut decât să accentueze incompatibilităţile cu „bătrânii”) erau în căutarea febrilă a unui obiectiv. El nu putea fi găsit decât pe tărâmul intelectual. Astfel că dorinţa de a ieşi din zona minoratului cultural, de a scăpa de stigmatul provincialismului a devenit aproape o obsesie. De la Emil Cioran la Eugen Ionescu, tinerii intelectuali au închinat imnuri deznădejdii, au prezentat soluții radicale (sau critici radicale adresate unei societăți tarate, amorfe, atinsă de morbul unei mediocrităţi binevoitoare, care nu înţelegea neliniştile, tensiunile şi interogaţiile perpetue ale generaţiei trăiriste) pentru a face acel salt istoric necesar astfel încât talentul lor să nu rămână exilat pe malurile Dâmboviţei.

„O viață care trebuie viețuită”

Semnalul a fost dat în 1927 de liderul generaţiei – este adevărat, vizibilitatea ei era minimă în 1927 – Mircea Eliade. Acesta nu s-a dovedit a fi de la început un iconoclast prin excelență, un apologet al virilității împins la extrem, dar a încercat să sublinieze principalele linii directoare în seria de foiletoane Itinerariu spiritual, apărută în toamna anului 1927 în ziarul lui Nae Ionescu. Încă de la primul număr, Eliade arogă generaţiei sale – „cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte s-au rânduit până acum în ţară” – posibilitatea de a ajunge la „rezultate concrete şi fecunde” respingând sfaturile şi experienţele celor bătrâni. Pretenția era motivată de prezența Spiritului, acea conștiință a „unei vieți care trebuie viețuită, absorbită, educată cu atenție”. Respingea valorile derivate din economia politică, tehnică sau parlamentarism şi insista asupra celor „pure, spirituale, absurd de spirituale, valorile creştinismului.”

Pilonii noii construcții

Noul intelectual trebuie să fie „torturat de imperativul sintezei”, o combinaţie între intuiţie şi raţionament, respingând, astfel, canoanele stiinţei pozitiviste. De asemenea, rolul noii generaţii era să dea un sens culturii româneşti, cvasiinexistentă, o „îndoielnică civilizaţie, care exaltă periferia, viciează politica şi chinuie elita”. Evident, pilonii acestei noi construcții trebuiau să fie spiritualitatea, sinteza și experiențialismul, indiferent de finalitate, mistică, estetică sau științifică. Superioritatea tinerilor rezidă în experienţa mistică, acea „transcendere a conştiinţei într-un alt plan (…) mental”. Ea era „deja o realitate – mai confuză sau mai lucidă, mai nediferenţiată de vitalism sau estetism, sau mai purificată”. Se poate atinge acest punct extatic prin metafizică sau raţiune.

Eliade: „Nu se poate ca un suflet de elită să nu ajungă la creştinism”

Consecinţa directă a experienţei mistice, apoteoza, capătul acestui drum iniţiatic este ortodoxia. Pentru Eliade, ortodoxia este „creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti”. Meritul este al lui Hristos, care a dovedit realitatea „transcendentului şi posibilitatea de a-l ajunge prin experienţa religioasă”. În ultimul text al Itinerariului – cel cu numărul 12 – recunoaște că generația în formare încă nu era creștină, dar rămâne optimist, afirmând că „nu se poate ca un suflet de elită să nu ajungă la creștinism, când va fi încercat de experiențe”. Pornind de la acest îndreptar, Eliade era nerăbdător să vadă acţionând pe „acei eroi care, prin renunţarea totală, se vor dovedi mai masculini ca noi toţi şi vor culege din adânca lor viaţă sufletească tâlcuri ce ne vor fi daruri şi lumini”. 1

„Refuzați ai spiritului”

Un an mai târziu este publicat şi Manifestul Crinului Alb. Autorii lor – Sorin Pavel, Ion Nistor şi Petre Marcu-Balş Pandrea – atacă furibund aceeaşi veche generaţie, în capul căreia „domneşte golul, un gol etern şi iritant”, reprezentanții săi, blegi și timorați, fiind niște „refuzați ai spiritului”, incapabili de a simți suflând „vântul nebuniei și al morții”. Repudiind cu fermitate raţionalismul cartezian sau filosofia iluminismului francez, cei trei rebeli se declară adepţii unui amestec de „Raţiune, Intuiţie, Elan, Extaz” al cărui rezultat să fie îndreptarea „cu faţa către credinţă, Trecutul milenar, de unde culege învăţăminte şi axe”.2 Completudinismul preconizat de Manifest sau metamorfoza prin experiență a lui Mircea Eliade duceau lipsă de concretețe, nu reprezentau decât un îndemn general, fără ca reperele să fie bine conturate. Totuşi, ideea principală era clară, anume că noua generaţia dorea şi era diferită de cea a părinţilor. Aceste frământări vor duce la apariţia mai multor asociaţii culturale.


FOTO: Mircea Eliade



Când Criterion a fost schimbat în Cretinion

Succesul de care s-a bucurat Criterion nu putea rămâne nesancţionat. Astfel că numele Criterion a fost schimbat în Cretinion. Replica a fost asigurată de Mircea Eliade. Acesta a considerat că „este o nemăsurată laudă să fii cretin în această țară de învârtiți și de băieți deștepți (…) Băiatul deștept știe că trebuie să fie călduț în toate ideile, blând cu cei tari şi sălbatic cu cei slabi, ignorant, prezumţios, arţăgos şi cu mutre superioare – căci acestea i se cer pe treptele ascensiunii lui politice sau culturale.” Finalul textului este străbătut de aceeaşi undă ironică la adresa adversarilor, „prietenii” săi fiind invitaţi să nu se supere deoarece „într-o ţară de sfinţi şi de înţelepţi, de inteligenţe şi de magnificenţe etice – cretinii nu sunt tocmai de aruncat. Eu, cel puţin, sunt de-a dreptul orgolios că mă număr printre ei”.4

Destrămarea

După incidentele sângeroase de la atelierele Griviţa – februarie 1933 – a fost instituită starea de asediu. E autorizată organizarea ciclului Tendințe, după asigurări date că nu sunt fasciști sau comuniști. Chiar și așa, conferințele s-au desfășurat într-un cadru restrâns, în clădirea Academiei Comerciale. Abia în toamna anului 1933 se revine în sala Fundaţiei, odată cu tematica „Marile momente ale muzicii”. Din nefericire, situaţia politică era din ce în ce mai agitată. Radicalizarea este resimţită şi de Petru Comarnescu, care se întreabă dacă „ea va putea supravieţui, când conflictele sociale şi politice devin zi de zi mai puternice şi mai exclusiviste”.5

Ce a urmat după asasinarea premierului Călinescu

După alte 8 prelegeri din ciclul Tendinţe, asociaţia Criterion se destramă. Unii membri – Alexandru Cristian Tell sau Mihail Polihroniade – aderă la extrema dreaptă (cei doi vor fi executați în septembrie 1939, după asasinarea premierului A. Călinescu de către un comando legionar condus de Miţi Dumitrescu, alături de alte 250 de persoane) alţii – Zaharia Stancu şi Sandu Tudor – provoacă un scandal penibil la sfârşitul lui 1934. Gabriel Negri, un balerin talentat, este acuzat că ar fi pederast, iar în ecuație sunt introduși Petru Comarnescu și Mircea Vulcănescu, ale căror texte au fost utilizate de Negri în cadrul spectacolului. Comarnescu era nemulţumit şi de atacurile lui Zaharia Stancu la adresa politicianului Ion Manolescu-Strunga, a cărei fiică – Gina – era logodită cu Comarnescu.

Depășirea stării de „provincialism cultural”

Dintre toate grupările intelectuale, Criterion a fost cea mai cunoscută. Bazele au fost puse în vara anului 1932 în grădina lui Mac Constantinescu şi a Floriei Capsali, ideea aparţinând lui Petru Comarnescu, care „ne-a propus să organizăm la Fundaţia Carol I un ciclu de conferinţe- simpozion, fie despre câteva mari personalităţi contemporane, fie despre o serie de probleme actuale”. 3 Printre membrii fondatori – nucleul noii grupări s-a desprins din gruparea Forum – se regăsesc Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dan Botta sau Paul Sterian. Se vor alătura şi alţi intelectuali în următoarele săptămâni şi luni. Foarte puţini din elita tinerei generaţii vor decide să nu participe la acţiunile Criterion. De asemenea, orientarea ideologică și domeniul de manifestare publică nu erau relevante, unii erau de stânga, alții de dreapta, unii erau plasticieni, alții erau sociologi sau ziariști. Fiecare subiect era tratat de mai mulţi vorbitori, cu viziuni şi perspective diferite.


FOTO: Flora Capsali



Anularea „complexelor de inferioritate”

Pentru a asigura un echilibru al dezbaterii, membrii asociaţiei invitau o personalitate culturală sau un profesor universitar care să prezideze, fie că vorbim de Constantin Rădulescu-Motru, Ion Popovici sau Dimitrie Gusti. Era o dovadă de maturitate, percepută ca atare și de Mircea Eliade. Criterioniştii se simţeau „destul de tari ca să nu ne mai fie frică de confruntări cu ideologii şi sisteme potrivnice credinţelor noastre.” Se dorea depăşirea stării de „provincialism cultural” şi anularea „complexelor de inferioritate (…) inerente oricărei culturi mici”. Asociaţia era împărţită pe secţii şi subsecţii – literară, filosofică, economică, plastică etc. – iar secretarul ei general era, evident, Petru Comarnescu, cel care s-a ocupat de detaliile tehnice.

„Idolii” Lenin, Charlie Chaplin și Mussolini

Debutul grupării în spaţiul public are loc în toamna anului 1932. Sunt organizate două cicluri – „Idoli” şi „Cultura românească actuală” – de prelegeri şi dezbateri. Așa cum era de așteptat, primul a suscitat mai multe reacții. Printre „idolii” prezentați au fost Lenin, Charlie Chaplin, Sigmund Freud, Gide, B. Mussolini sau Greta Garbo. Unele prelegeri au fost marcate de incidente. La cel despre Lenin, pe lângă Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, Petru Viforeanu şi Constantin Enescu, au fost invitaţi Belu Zilber şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Cei doi nu făceau parte din Criterion, discursurile acestora fiind întrerupte de studenţii naţionalişti prezenţi în sală. Afluenţa de spectatori a făcut ca dezbaterea să fie reluată. Iarăşi, nu au lipsit incidentele, inclusiv dorinţa autorităţilor de a evacua sala.

„Manifestare bolșevică”

Confuzie a generat şi prelegerea despre Freud, Ministerul de Interne anulând iniţial evenimentul pe motiv că este o „manifestare bolşevică.” După discuții telefonice cu ministrul de Interne Ion Mihalache, a fost permisă organizarea conferinței. Alt incident a avut loc în seara în care s-a vorbit despre A. Gide – 3 noiembrie 1932. Mai mulţi legionari, în frunte cu Mihail Stelescu, au intrat în sală şi au întrerupt discuţiile prezidate de Mihail Ralea, după ce ziarul Calendarul asociase numele lui Gide cu acela de jidan.

„Rotofei homosexual, mâncător de prăjituri și palme”

După ce a refuzat provocarea la duel, Credința directorului Sandu Tudor s-a folosit de incidentul de la Operă pentru a-i acuza pe Vulcănescu, Comarnescu și Al. C. Tell de homosexualitate. Au urmat și câteva încăierări. Vulcănescu a fost evacuat cu poliția de la sediul „Credinței” după ce a încercat să-l bată pe Sandu Tudor (inițial îl căutase pe Zaharia Stancu, dar acesta nu era la redacție în acel moment ). De asemenea, două zile mai târziu, pe 15 decembrie 1934, Al. C. Tell îl agresează pe Sandu Tudor în public, la cafeneaua Corso. Urmează o campanie de presă imundă. Comarnescu ar fi „pederast prin vocație,” Al. Tell un „bastard legitimat de un senil”, iar Vulcănescu un „rotofei homosexual, mâncător de prăjituri și palme”.6 Sandu Tudor a fost dat în judecată – în februarie 1935 a fost închis mai bine de o săptămână la Văcărești – pierzând într-un final procesul. Efemera activitate a revistei Criterion – doar 7 numere, primul în octombrie 1934, ultimul în februarie 1935 – a pus capăt manifestărilor Asociației. A rămas, totuși, istoria unei grupări intelectuale de excepție.