Este compusă din două invitaţii: una la Liturghia din catedrală, cealaltă la masa oficială de la restaurantul „Împăratul Romanilor” din Sibiu, cu efigie şi litere albastre în relief, cu nimic mai prejos decât invitaţiile la recepţiile ambasadelor.

Pentru transportul oaspeţilor din Capitală la Sibiu, Arhiepiscopia acestuia a alocat o jumătate de vagon de accelerat, clasa a II-a, cealaltă jumătate – de clasa I – fiind rezervată celor circa zece înalţi ierarhi şi ierarhi (nu lua parte tot Sinodul la ceremonie), care, în frunte cu Patriarhul Iustin, aveau să slujească a doua zi şi să fie de faţă la instalarea noului mitropolit. Cu câteva minute înainte de plecarea trenului – vagonul nostru era ultimul – l-am zărit prin fereastră, pe peron, pe Patriarhul Iustin, cu cârja în mână. Era pentru prima dată când îl vedeam de aproape.

Am reîntâlnit pe coridorul vagonului câţiva scriitori cunoscuţi, între care Dan Zamfirescu, Dinu Ianculescu (poet şi actor) şi i-am fost prezentat lui C.D. Zeletin, Constantin Domoftache pe numele de stare civilă, un savant în medicină nucleară şi rudă apropiată a lui George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel şi ginerele industriaşului Nicolae Malaxa… Din cauza unei defecţiuni la sistemul de încălzire al vagonului – se făcuse foarte frig –, m-am îndreptat spre restaurant. Însă vagonul următor, bine încălzit, avea ca pasageri preoţi şi preotese care pregătiseră gustări, aduseseră cozonaci, felii de chec şi de tort, termosuri cu apă minerală, pepsi şi cafea. Era o atmosferă de bucurie şi veselie la care am fost poftit să iau parte. Preoţii, toţi în reverende, şi preotesele lor ţineau să fie de faţă la înscăunarea fostului lor episcop (al Buzăului) în catedrala din Sibiu. Câţiva dintre ei ştiau că în vara anului precedent, 1981, publicasem într-o revistă de tiraj o cronică literară, în două numere, cu pauză între ele, la volumul chiriarhului lor, Dascăli de cuget şi simţire românească. Ceea ce nu ştiau era faptul că după apariţia primului foileton mă poftise la el, în biroul din Casa Scânteii, Vasile Nicolescu, director în ceea ce echivala pe atunci cu Ministerul Culturii. Vasile Nicolescu era un scriitor autentic, un om foarte cultivat, poet şi traducător. Publicasem o recenzie elogioasă la unul din volumele sale de versuri, pentru care îmi telefonase ca să-mi mulţumească, întrucât era un om civilizat.

Aproape o oră, cât am stat la el în birou, mi-a vorbit despre tinereţe, poezie, talent, abnegaţie, fără să înţeleg unde bate… Apoi s-a ridicat în picioare – ceea ce am făcut şi eu imediat – şi a ieşit cu mine. Pe drumul până la lift mi-a şoptit că a sărit cineva indignat că un om tânăr (aveam 29 de ani) se apucase să laude un episcop. Apoi a adăugat că va da drumul la a doua parte din articol. Ceea ce a şi făcut. În decurs de un an, am mai scris despre Nestor Vornicescu, Antim Nica, despre Părintele Anania şi despre episcopul de atunci al Râmnicului, Gherasim Cristea…

Cele cinci ore de mers au trecut repede. Înainte să intre în gară la Sibiu, trenul a fost oprit, iar vagonul în care ne aflam, decuplat, garnitura acceleratului continuându-şi drumul. După un sfert de oră, o mică locomotivă ne-a remorcat vagonul, trăgându-l la intrarea principală a gării, împodobită cu cetină de brad. Peronul fusese golit, iar câţiva oficiali i-au primit cu multă deferenţă pe Patriarhul Iustin şi pe ceilalţi membri ai Sinodului. Patriarhul s-a aşezat apoi pe bancheta din spate a unui automobil negru, iar ceilalţi ierarhi s-au suit în alte patru sau cinci maşini, noi, mirenii, urcându-ne într-un autocar curat şi elegant cu care am ajuns la hotelul „Belvedere”. În aceeaşi seară, împreună cu preoţii veniţi din Eparhia Buzăului şi cu preotesele lor, am mâncat la cantina Institutului Teologic, într-o ambianţă foarte plăcută – proprie lumii clericale de atunci – contrastând cu crisparea care începea să cuprindă ţara. În seara aceea am cunoscut-o pe Tanţa – oare câţi îşi mai amintesc de ea? –, mascota Sinodului. Era o domnişoară bătrână, fostă stenografă a lui Petru Groza, educată, decentă, care nu rata nicio înscăunare de ierarh şi dădea câte o replică menită să facă înconjurul reşedinţelor eparhiale şi al mânăstirilor… În seara aceea a venit şi la masa noastră – stăteam cu Dan Zamfirescu şi Boris Buzilă – zicându-mi: „Semeni cu Regele Mihai”. Auzisem spunându-mi-se acest lucru de multe ori în adolescenţă şi tinereţe, Tanţa reamintindu-mi-l pentru ultima oară.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: