ASASINAREA UNUI EROU. La 18 ani, Partenie Lazăr dezerta în 1919 din armata horthystă pentru a se înrola în Garda NAȚIONALĂ
Editura Evenimentul si Capital

ASASINAREA UNUI EROU. La 18 ani, Partenie Lazăr dezerta în 1919 din armata horthystă pentru a se înrola în Garda NAȚIONALĂ

Partenie Lazăr
Autor: | | 4 Comentarii | 2691 Vizualizari

Gazeta de Cluj a publicat zilele trecute, sub semnătura lui Sorin Grecu, povestea tulburătoare a lui Partenie Lazăr, un tânăr împușcat mișelește la începutul anului 1919, în zona gării Unirea (Lunca Mureșului) . Autorii n-au fost identificați.

Redăm, mai jos, integral, acest text emoționant pentru ca românii să descopere micile realități ale unei istorii niciodată predate la școală.

„Istoria „mare” consemnează, pe larg, cazul lui Ion Arion, din comuna Iara, fost luptător în primul Război Mondial ucis mişeleşte, pe 30 noiembrie 1918, în trenul care-l ducea spre Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Însă istoria „mică”, locală, din judeţul Alba consemnează un alt caz, necunoscut marelui public: uciderea, la debutul anului 1919, în localitatea Unirea a lui Partenie Lazăr, un tânăr de 18 ani din Lunca Mureşului, deoarece dezertase din armata horthystă şi intrase în rândurile Gărzii Naţionale Române. Şi în cazul său, ca şi în cel al lui Arion, pentru a nu se face prea multe „valuri” vinovaţii nu au fost prinşi, însă jertfa acestui tânăr – fratele bunicii dinspre mamă a autorului acestor pagini – este una memorabilă şi măcar în Anul Centenarului merită povestită!

„Doamne, cât semeni cu Partenie, ăla de-o fost omorât de unguri”!

În urmă cu peste patruzeci de ani, prin 1976, adolescent fiind mă aflam împreună cu părinţii la „Luminaţie”, în comuna vecină de judeţul Cluj, Lunca Mureşului (Cucerdea), judeţul Alba, satul bunicilor mei dinspre tată. Ambii bunici muriseră – bunicul cu mulţi ani în urmă iar bunica, pe 7 ianuarie 1969, la o zi după naşterea fratelui meu, Adrian, în drum spre gară, având asupra sa o scrisoare ce urma s-o pună în cutia poştală. La un moment dat, o bătrânica s-a apropiat de mine şi a căzut în genunchi, şocată, după care mi-a îmbrăţişat picioarele, zicând: „Doamne Dumnezeule, cât semeni cu Partenie, ăla de-o fost omorât de unguri”! Am crezut că am de-a face cu o nebună, aşa că m-am smuls din strânsoarea braţelor ei, iar tatăl a rugat-o, vizibil tulburat, să înceteze. Cuvintele femeii m-au obsedat însă ani la rândul – tata murise şi el, în 2004 – şi în 2011 m-am hotărât să mă întorc în Lunca Mureşului, pe urmele spusei bătrânei, doar-doar voi afla ceva despre această poveste. Şi, în mod miraculos l-am întâlnit pe „trezorierul” istoriei familiei mele, învăţătorul satului, Ioan Cazan, în vârstă pe atunci de 87 de ani, căsătorit cu Aurelia, nepoata bunicii mele Paraschiva. Între timp, de un an-doi şi acesta a plecat la ceruri, aşa că voi consemna câte ceva din mărturiile sale făcute mie atunci. În mod incredibil, omul avea pregătit, un dosar întreg cu articole şi fotografii din acea perioadă – pe care apoi mi le-a şi făcut cadou, ca pe un testament de mare valoare – aşa că a fost uşor de tot să restabilim firul poveştii pe linie paternă a familiei mele. Despre care nu ştiusem nimic şi care, recunosc, m-a emoţionat profund. La rândul său, învăţătorul – supranumit „Ion Creangă”, pentru darul său de povestitor – avea o viaţă desprinsă parcă dintr-un de film de aventuri. Născut în Basarabia, lângă Chişinău, cu părinţi arestaţi şi deportaţi de Armata Roşie iar el, cu o copilărie infernală – pe care a trăit-o în satul Zaim, judeţul Tighina, localitatea lui Alexe Mateevici, autorul celebrei poezii „Limba noastră”. S-a refugiat apoi în România – în postura unui învăţător aproape lipsit de identitate, deşi avea pregătire – profesând în mai multe localităţi din Transilvania. La un moment dat, fiind refugiat basarabean, NKVD-ul cel atoate stăpânitor la noi în acele vremuri a vrut să-i introducă până şi o spioană în pat. A reuşit să evite capcana, găsind-o pe Aurelia, învăţătoare, la rândul său şi într-un târziu, după nenumărate umilinţe suferite din partea administraţiei comuniste a Regiunii Autonome Maghiare să ajungă să predea pe post de învăţător în Sântana de Mureş, localitate unde s-a şi pensionat. S-a stabilit apoi, definitiv în Lunca Mureşului, împreună cu Aurelia, unde a pus la punct casa familială a soţiei sale şi l-am găsit, în curte, cântând minunat la vioară. Aşa că nici nu se putea persoană mai documentată şi mai potrivit aleasă de bunul Dumnezeu ca să-mi relateze cu lux de amănunte povestea lui Partenie, fratele bunicii…

Relatarea învăţătorului Ioan Cazan, „Ion Creangă” al Luncii Mureşului

Scoate mai multe articole, publicate de el, în special în cotidianul „Unirea” din Alba-Iulia, pe tema care mă interesează şi începe să-mi explice: „Partenie Lazăr, fratele bunicii tale a dezertat din armata maghiară , cu prilejul marii Uniri de la 1918 şi s-a înrolat în Garda Naţională, pentru a proteja noua administraţie românească după acest eveniment crucial. A fost însă împuşcat mişeleşte, de către un necunoscut, în timp ce se afla în misiune în zona gării Unirea, situată în apropierea localităţii Lunca Mureşului. Culmea, Partenie era un om simpatic şi popular, prieten cu toată lumea, inclusiv cu cetăţenii maghiari din zonă. Tatăl său, Emanoil Lazăr, l-a prevenit când s-a înrolat în Garda Naţională: „Nu te înscrie, că vezi, ăştia te omoară”! I-a reproşat acest lucru, printre lacrimi, când totul era prea târziu, în spitalul din Turda, unde Partenie fusese operat şi a murit la scurt timp după operaţie. Despre Emanoil, tatăl lui Partenie se ştie că era cel mai bogat om din zonă. Deţinea zeci de hectare de teren şi a ridicat, pe cheltuiala sa, prima şcoală românească din zonă, imediat după Marea Unire, acoperind inclusiv salariile profesorilor şi învăţătorilor. Totodată, l-a îndemnat pe Simion Lazăr, celălalt fiu al său, să devină întâiul dascăl al şcolii. În semn de respect, conducerea comunei a hotărât ca strada unde a trăit şi se află fostele proprietăţi ale lui Emanoil Lazăr să îi poarte azi numele. Iar înainte de sosirea ostaşilor români în sat – povestesc „cronicile” locale, orale – Emanoil a cumpărat din trei locuri diferite pânză roşie, galbenă şi albastră, iar fetele lui au confecţionat trei steaguri cu care au întâmpinat trupele române venite dinspre Războieni, cu întreaga suflare românească ce locuia pe acele vremuri în Lunca Mureşului, în frunte cu părintele Giurgiuca Dumitru. Revenind la Partenie, la înmormântarea lui a fost o jale de nedescris, fiind prezente, pe lângă sutele de săteni din zonă şi importante efective de militari români, care i-au dat onorul cu focuri de artilerie. Pe crucea lui se mai pot distinge şi azi, cuvintele: „Jertfindu-vă, ne-aţi arătat calea spre nemurire…” Iar eu am adăugat, la rândul meu, aceste stihuri: „Pe o cruce scrie – strigă toaca,/ Partenie Lazăr, caporal./ El a murit pentru Unire/ Şi-a înviat în calendar. / În cimitir coloane de morminte/ Sunt cruci pe care-s scrişi eroi;/ Ostaşi căzuţi la datorie/ Aprind făcliile din noi”.”

Simion Lazăr – fratele – considerat şi el un tribun al neamului

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate