Nu am mai văzut atâta prostie din vara anului 2016. În ziua de 23 iunie a acelui an, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a decis prin referendum să părăsească Uniunea Europeană. Nimic mai caraghios, toată floarea soroșismului progresist a prins să-i plângă pe englezi. Ce mai, niște sinucigași în grup, era concluzia neo-marxismului dotat cu trotinete și rucsăcei. Mai pe scurt, o democrație cu certificat de naștere emis acum 800 de ani, la 1215 era plânsă de o mulțime de proști. Păi, cum să le zic altfel?

La timpul cuvenit, nu am avut cum să-i spun altfel nici lui Richard Gere. Da, actorul american. În vara anului 2018, aflat în vacanță prin Italia, artistul s-a gândit să le facă ordine italienilor la ei acasă. Prin urmare, a cerut autorităților de acolo „să oprească diabolizarea migranților”, să nu-i mai numească „migranți”, ci „refugiați”, pentru că actorul așa îi considera. Știa el că sunt „oameni extraordinari, puternici, care au trecut prin orori inimaginabile, prin infern, torturi, violuri, închisoare”. Actorul american, posesor al unei averi de peste 100 de milioane de dolari, a mai cerut autorităților de acolo să permită celor peste 150 de persoane aflate la bordul navei de salvare „Open Arms”, toți din promoția arabilor invitați de Angela Merkel să dea buzna în Europa, să se așeze în Peninsulă.

Primul gând din orice minte cât de cât întreagă a fost: Păi, să-i ia el, să-i ducă cu cele opt mașini de lux ale sale, la yachtul sau la avionul său,  cu care să-i transporte în America și să-i cazeze în casele lui, în cea de 50 de milioane de dolari, din Hamptons, în cea de 20 de milioane, din Los Angeles, în penthouse-ul de 3 milioane, din Gramercy Park, și în boutique hotelul său de 30 de milioane, din Bedford Post?

Mai pe scurt, exact asta i-a spus  Matteo Salvini, vicepremier și ministru de Interne al Italiei: „Dat fiind că acest milionar generos își face griji pentru migranții  de pe Open Arms, nu putem decât să-i mulțumim. Poate să-i ia la Hollywood, în avionul său privat, pe toți migranții și să aibă grijă de ei în vilele lui. Mulțumim, Richard!”

La zi, revedem aceeași prosteală capabilă să împietrească rândunica aflată în zbor, legată de victoria zdrobitoare a lui Donald Trump, bașca a republicanilor în Senat și Congres. De la Robert De Niro, Madonna și Whoopi Goldberg, doar trei nume dintr-o lungă listă de actori la care omenirea se uită în cap de admirație, până la diverși cetățeni cunoscuți scenei americane, mai puțin mie. „Este prost în mod evident. Este un derbedeu, un câine, un porc. Este un idiot.” Era părerea lui De Niro despre Trump, acum ceva vreme, adăugând că va pleca din SUA, dacă va redeveni președinte. Până acum, n-a plecat.

Și pe la noi, la fel. Diverși actorași români, care fac filme românești, vorba lui Octavian Cotescu, specializați în bătălii cu pelicula date în paharul cu apă al cinematografiei autohtone, se arată la fel de distruși în urma opțiunii electoratului american. Nu mă refer decât la această lume, ignorând voit segmentul deontologo-neomarxisto-progresisto-șitotașa de prin alte colțuri ocupționale.

M-am oprit doar această lume, aceea a cinematografiei, aceea de peste ocean și de pe la noi, pentru că ea este cea care îmi stârnește cea mai mare nedumerire. Oamenii ăștia nu depind în principal decât de talentul lor. Pe scurt, de succesul pe care sunt capabili să și-l atragă, atunci când fac un film, chestie care se materializează în cote și în încasări. Ce i-o apuca, m-am întrebat, că uite, pe medici, pe arhitecți, pe profesori, nu-i apucă așa, în masă, prin alte bresle nu bântuie virusul ăsta. Și nu, nu am în vedere opțiunea politică individuală, ci dezlănțuirea în masă, activismul de turmă, contagiunea paroxistică propagată în unde concentrice.

Mi-am amintit că mi-am dat singur răspunsul, acum câțiva ani, atunci când Richard Gere le freca ridichea italienilor. Ba chiar am dat și un titlu explicației pe care o găsisem: „Și americanii au o Oana Pellea, pe Richard Gere!” Iată explicația mea:

„Îi vedem în filme și credem că este ceva de capul lor. Credem că dacă interpretează roluri de genii, sunt și ei genii. Dacă joacă în roluri de tâmpiți și sunt convingători, suntem încântați și zicem că-s tot genii, actori unici, monștrii sacri sau alte stereotipuri prostești. De fapt, cu adevărat îi vedem doar când vorbesc liber, despre chestiile Cetății sau, atunci când abordează probleme majore, mondiale, că astea le plac lor. Cu rare excepții, când sunt pe cont propriu, când scapă din lesa piarilor, a agenților, a scenariștilor și a regizorilor, sunt praf, pulbere fină, bubuie, le sticlesc beculețele, le vâjâie aburul prin supapele de presiune și prinde a li se învârti creierul în cutia craniană precum busola sferică, flotantă în lichid.”

Pot să cred orice despre Donald Trump, numai că îi va lăsa pe toți ăștia fără roluri, fără libertate de expresie și fără averile de nababi, nu am cum să cred. Nici ei nu au cum să creadă așa ceva, dar activismul tâmp îi distribuie în cel mai ridicol rol din palmares: acela de proști convingători aflați în acțiunea de capacitare a unor spectatori la fel de proști. Iar în rolul ăsta nu pot fi decât jalnici.