Devastatoarea explozie din Liban a condus încă de la început anchetatorii către o navă abandonată în portul Beirut, care transporta 2.750 de tone de nitrat de amoniu. Informații intrate în posesia DER SPIEGEL și OCCRP au stabilit că proprietarul navei are legături cu banca Hezbollah-ului, mișcarea șiită libaneză.
În septembrie 2013, opt ucraineni și un rus au plecat din Georgia, la bordul unui cargou, se pare cu destinația Mozambic. Nava lor era deja în stare proastă înainte de a ieși chiar din portul Batumi al Mării Negre. Numită Rhosus, nava avea unele scurgeri, sistemul său de alarmă era defect, la fel și echipamentul de salvare.
Explozia de la Beirut a făcut autoritățile să înceapă să se intereseze de Rhosus și de istoria sa, anchetatorii încercând să regăsească detaliile călătoriei sale finale. Cum de a ajuns totuși Rhosus la Beirut? Și cine comandase cu adevărat substanțele chimice explozive?
Până acum, povestea oficială era că nava aparținea unui bărbat rus pe nume Igor Grechușkin. Se presupune că marfa a fost destinată unei companii numită „Fábrica de Explosivos de Moçambique”, sau FEM, pe scurt, un producător de explozibili din Mozambic.
Însă o anchetă realizată de DER SPIEGEL și rețeaua de jurnalism denumită „Proiectul Crimei Organizate și Corupției” (OCCRP) a avut mai multe îndoieli. Informațiile obținute de cele două organisme de presă a constatat că nu era vroba de rusul Grechușkin care a deținut Rhosus, ci mai degrabă de omul de afaceri cipriot Charalambos Manoli, care avea o relație cu banca folosită de mișcarea Hezbollah din Liban. Și o cantitate considerabilă de azotat de amoniu depozitat în portul Beirut pare să fi dispărut înainte de explozia din august.
Două întrebări persistă în acest moment:
Echipajul Rhosus a avut vreodată intenția de a naviga spre Mozambic? Este posibil ca marfa explozivă să fi fost destinată Hezbollah, partidului și miliției islamiste care acționează în Liban ca stat în stat și care este implicată în războaiele din Siria sau Irak?
Cine este proprietarul real
Jurnaliștii Der Spiegel susțin că cipriotul Manoli a făcut toate eforturile pentru a ascunde proprietatea Rhosus. Una dintre companiile sale aranjase să înregistreze Rhosus în Moldova. O altă companie, Maritime Lloyd, din Georgia, a certificat navigabilitatea cargoului cu probleme. În cele din urmă, rusul Grechușkin a închiriat nava prin compania sa, Teto Shipping, care este înregistrată în Insulele Marshall.
Luat la întrebări de jurnaliștii de la OCCRP, Manoli a susținut inițial că nava i a fost vândută lui Grechușkin, doar pentru a recunoaște că rusul nu a făcut decât să încerce să cumpere nava. A refuzat apoi să ofere informații suplimentare.
Grechușkin a dat, de fapt, ordinele echipajului de pe Rhosus. De asemenea, el a dat ordinul ca Rhosus să facă o oprire neprogramată în Beirut, în drumul său dinspre Georgia spre Mozambic. Motivul oficial pare dubios: Rusul a susținut că nu are suficienți bani pentru a plăti trecerea cargoului prin canalul Suez. Acesta ar fi fost motivul pentru care a trebuit să încarce marfă suplimentară în Beirut pentru a fi livrată în Iordania. Transportul a fost format din „12 camioane mari, 15 mici, și trei containere”, se arată într-un raport al Ministerului Libanez al Transporturilor.
Flota de vehicule urma să fie depozitată pe puntea navei Rhosus. Însă problemele au început în timpul încărcării primului vehicul, care a lovit o ușă. În consecință, procedura de încărcare a fost anulată.
În cele din urmă, Rhosus nu a mai părăsit niciodată Beirutul. Autoritatea portuară Beirut a constatat, de asemenea, că Rhosus nu era capabilă să navigheze.
Se pare că autoritățile libaneze nu știau că Manoli era adevăratul proprietar al navei Rhosus. În orice caz, numele său nu apare în nicio corespondență.
Spre deosebire de Grechușkin, Manoli a avut legături de afaceri în Liban. Din documentele judiciare rezultă că Manoli a luat un împrumut, în 2011, de 4 milioane de dolari, de la Banca FBME din Tanzania pentru a finanța achiziția unei alte nave, Sahalin.
FBME nu este o simplă bancă. Anchetatorii americani au acuzat instituția că este un „spălător de bani” pentru Hezbollah. Unul dintre clienții băncii a fost o companie din Siria, acuzată că ar fi fost implicată în programul de arme chimice al regimului sirian. Acestei bănci Manoli îi datora bani.
Proprietăți confiscate
Conform anchetei jurnaliștilor germani, la numai o lună după ce a primit împrumutul, compania Manoli Seaforce Marine Limited, cu sediul în Belize, în America Centrală, a încălcat regulile. Manoli a oferit Rhosus drept garanție, dar FBME bănuia că armatorul dorea să vândă nava, așa că a confiscat proprietățile imobiliare ale lui Manoli din Cipru.
Documentele interne ale FBME arată că Manoli datora băncii și suma de 962.000 de euro, datorie restantă în octombrie 2014. Manoli neagă orice legătură între datoriile sale și faptul că nava a fost oprită special în Beirut. Cu toate acestea, un anchetator susține că banca este cunoscută pentru că și-a presat debitorii să facă favoruri pentru clienți dubioși, precum Hezbollah.
Legături cu terorismul
Cumpărătorul oficial al azotatului de amoniu, FEM din Mozambic, a fost, de asemenea, subiect de investigații. Autoritățile spaniole au efectuat o anchetă asupra companiei „Moura Silva e Filhos”, care deține 95% din proprietatea FEM, și care ar avea legături cu atacurile teroriste islamiste de la Madrid, din 2004. Chiar dacă nu au obținut o condamnare pentru sprijinul acordat teroriștilor, anchetatorii au decis că 785 de kilograme de explozibili nu au fost listate în registrele companiei.
„Moura Silva e Filhos” nu are pretenții prea mari când își alege partenerii de afaceri. Experta americană în contrabandă cu arme, Kathi Lynn Austin, spune că această companie are legături strânse cu clica aflată la putere în Mozambic.
Cu toate acestea, FEM nu a pretins niciodată cele 2.750 de tone de azotat de amoniu care au fost blocate în Beirut, deși substanțele chimice nu au fost confiscate oficial de autoritățile libaneze. În mod ciudat, evidențele judiciare nu arată nicio încercare a brokerului de a recupera marfa, care avea o valoare inițială de 700.000 de dolari.
Nu-l mai vrea nimeni
În cele din urmă, nitratul de amoniu a fost o marfă abandonată. Nimeni nu a recunoscut că a plătit pentru ea și nimeni nu a încercat să o recupereze.
Substanțele chimice extrem de periculoase au fost depozitate timp de șase ani în Hala 12 din Portul Beirut. Autoritățile, în special oficialii vamali, au avertizat în mod repetat că nitratul de amoniu trebuie scos din port. Însă cererile lor au fost trimise unor instanțe greșite, într-un mod atât de evident, încât e greu de crezut că ar fi fost vorba de incompetență. Este posibil ca intenția reală ca nitratul de amoniu să rămână în continuare în port?
O inspecție a încărcăturii navei, în primăvara acestui an, efectuată de către securitatea statului libanez, s-a finalizat cu unele îndoieli legate de faptul că toate cele 2.750 de tone de azotat de amoniu s-ar fi aflat încă acolo. Una dintre porțile depozitului lipsea și exista gaură mare în peretele de sud, au avertizat ei. „Dacă s-ar produce un furt, hoții ar putea folosi aceste substanțe ca explozibili.”
Oficialii statului nu au stat însă să contorizeze cantitatea exactă de nitrat de amoniu rămasă în depozit.
Avertismentul lor că depozitul trebuia securizat nu a ajuns niciodată la procurorul general al Libanului, până în iunie. La jumătatea lunii iulie, cei care au făcut inspecția au trimis un raport șii președintelui și premierului. Dar nu s-a luat nicio măsură.
Nici azi nu se știe cât de mult nitrat de amoniu e explodat în explozia din 4 august. Oficialii europeni de informații implicați în anchetă presupun că ar fi undeva între 700 și 1.000 de tone.
Și atunci, ce s-a întâmplat cu restul substanței chimice explozive? E doar una dintre numeroasele întrebări la care investigatorii trebuie să răspundă acum.