De o bună bucată de vreme, Statele Unite încurajează țările din Europa de Est să se înarmeze puternic. Acest lucru deranjează serios Rusia, care începe să se simtă amenințată. Ba chiar, susține analistul militar Luke Nicastro în The National Interest, ar putea determina Moscova să acționeze câtă vreme mai păstrează superioritatea militară.
“Cu lumea în ghearele pandemiei și demiterea președintelui american doar o amintire îndepărtată, nu e deloc surprinzător că problema asistenței de securitate pentru Ucraina a dispărut din dezbaterea national[.
Însă înarmarea de către Washington a acelei țări, și a Europei de Est în general, continuă în ritm rapid: în ultimii câțiva ani SUA au efectuat sau aprobat transferul în regiune al unor echipamente militare ultramoderne în valoare de zeci de miliarde de dolari.
Majoritatea s-au desfășurat prin mecanismul Foreign Military Sales, iar începând din 2018 aproape toate țările situate între Germania și Rusia au semnat acorduri pentru sisteme majore de armament americane. Pe lângă celebrul și controversatul ajutor militar de 391 de milioane de dolari pentru Ucraina, Polonia a semnat contracte pentru avioane „invizibile” F-35, pentru sistemul defensiv de rachete Patriot, pentru High Mobility Artillery Rocket System (HIMARS) și pentru rachete anti-tanc Javelin; Slovacia și Bulgaria au inițiat achiziții de avioane F-16; Cehia, Letonia și Lituania au demarat achiziții de elicoptere Black Hawk; România a cumpărat HIMARS și sisteme Patriot suplimentare; iar Slovenia, Lituania și Muntenegru au cumpărat vehicule blindate Joint Light Tactical Vehicle care substituie acum Humvee-urile.
Luate la un loc, aceste vânzări militare constituie cea mai mare infuzie de armament din regiune de după războiul rece. Dar, cu toate acestea, ele au suscitat prea puține evaluări ori discuții.
Raționamentul celor care le susțin este că vânzările măresc capacitatea aliaților, care descurajează agresiunea rusească într-o zonă strategică și disputată, reducând concomitent și costurile directe pentru armata SUA. Ajutoarele militare permit SUA să „mențină presiunea pe Rusia, care continuă să submineze ordinea internațională bazată pe reguli” - sună o explicație a Departamentului de Stat. Idee rezumată într-un limbaj mai colocvial de congresmanul Adam Schiff, conform căruia SUA le trimite arme partenerilor „pentru ca noi să ne putem bate cu Rusia acolo, și să nu trebuiască să ne batem cu Rusia aici”.
Dar dacă obiectivul este conservarea păcii stabile a Europei, efectele acestor transferuri de armament sunt mult mai dubioase.
La cel mai elementar nivel, a inunda o regiune oricum tensionată cu armament face mult mai probabilă o criză. Văzând că rivalii ei își cumpără noi capacități, Rusia își va mări și ea investițiile militare, punând la rândul ei și mai multă presiune pe SUA și aliații lor să continue să-și consolideze armatele. Odată pornite cu adevărat, cursele înarmării sunt foarte dificil de oprit - iar probele arată că a acumula armament sporește semnificativ și șansele ca el să fie utilizat.
Exporturile de armament ne pot reduce totodată abilitatea de a gestiona situația geopolitică. Antagonismele dintre partenerii noștri est-europeni și Moscova, oricât de justificate ar fi, reflectă interese care sunt distincte și adesea divergente de ale SUA (gândiți-vă, de exemplu, la recentele dispute dintre Polonia și Rusia pe tema istoriei celui de al doilea război mondial). Mărind dramatic capacitatea militară a acestor țări, Washingtonul le conferă putere pentru a urmări obiective regionale mai agresiv și concomitent le dă de înțeles că asemenea manevre vor beneficia de un sprijin necontenit al SUA. Mai ales în cazul unor parteneri non-NATO precum Ucraina, nu este înțelept ca asemenea angajamente să fie formulate sau respectate.
Cercetările sugerează de asemenea că modificarea balanței puterii generează un risc mai mare de conflict.
Există multe analize privind așa-zisa „capcană a lui Tucidide” - situația în care un hegemon în declin încearcă să împiedice, prin intermediul forței, ascensiunea unui rival -, întrucât ea i se poate aplica relației sino-americane. Însă condiții similare există și în Europa de Est. Rusia nu se poate măsura nicidecum cu NATO, dar în prezent ocupă o poziție de preeminență strategică la granițele ei, este o putere nucleară, are o puternică armată convențională, are o populație și economie incomparabil mai mari decât ale majorității vecinilor ei și își menține o sferă de influență considerabilă. În același timp, populația țării se împuținează, iar economiei ei îi lipsesc mărimea și dinamismul necesare pentru a putea finanța orice ar putea aduce cu prezența globală a URSS.
Deși predominanța ei în regiune va rămâne un dat pe termen scurt și mediu, decalajul dintre puterea rusă și cea a vecinilor ei se diminuează. Luate la un loc, atât marile achiziții (cum sunt avioanele militare de generația a cincea cumpărate de Polonia) cât și cele mai modeste (elicopterele Black Hawk cumpărate de state baltice) erodează avantajul strategic al Rusiei mai rapid decât se anticipa. Evident, acesta și este obiectivul ajutoarelor militare americane, iar susținătorii lor pretind că ele descurajează agresiunea și prin urmare fac un conflict mai puțin probabil. Dar, dacă Moscova va ajunge la concluzia că nu poate inversa acest declin relativ, în vreme ce vecinii ei semnalează că se pregătesc de luptă, ea va fi tentată să-și întețească activitățile cinetice [eufemism pentru acțiuni de luptă efectivă, război - n.trad.] cât timp avantajul ei militar convențional e cât mai mare cu putință.
Acest gen de gândire - n-ar trebui uitat - a fost un factor important al declanșării primului război mondial: îngrijorați că poziția Rusiei se întărește cu fiecare an ce trece în detrimentul lor, strategii germani au îndemnat la un război ofensiv cât timp încă mai dețineau avantajul.
Deceniile de primat necontestat au lăsat SUA nepregătite pentru subtilitățile și mizele ridicate ale politicii de mare putere. Având în vedere că este obligatoriu să ne gestionăm relația cu Rusia, cât și finețea presupusă de acest lucru, transferurile masive de armament poate că nu reprezintă chiar cea mai productivă decizie politică. În schimb, ar trebui să ne concentrăm pe termenul lung și să lucrăm în direcția unei conviețuiri stabile. O mare atenție ar trebui acordată efectelor secundare, cât și perspectivei Moscovei. Ceea ce nu ar însemna că ne abandonăm aliații, dar nici că le vom iscăli cecuri în alb.
SUA ar trebui să renunțe la mentalitatea conform căreia introducerea de armament avansat într-o regiune are întotdeauna efect stabilizator - și să mediteze cum pot crește ajutoarele militare gestionate imprudent riscul de conflict neintenționat, cum pot diminua ele controlul strategic asupra situației și cum pot provoca replici cu potențial destabilizator”.