Are you talking to me? Well, there’s nobody else here

„Un chirurg angajat la Spitalul Fundeni a avut o altercație în trafic cu un șofer de ride sharing pe care l-a amenințat cu un pistol. Incidentul s-a petrecut  la Spitalul Fundeni, unde șoferul de ride sharing adusese un client. Cei doi se șicanaseră în trafic, iar când au intrat în curtea spitalului, medicul a scos pistolul și l-a amenințat pe celălalt șofer.  Polițiștii l-au identificat pe autorul amenințării: un chirurg în vârstă de 40 de ani.  La percheziție, poliția a constatat că medicul mai avea în mașină încă două pistoale și o macetă”

Instantaneu, știrea te duce cu gândul la o replică celebră, dintr-un film nu mai puțin celebru: „Are you talking to me? Well, there’s nobody else here” - celebrul dialog cu oglinda a lui Robert de Niro, din ””Taxi driver”.

”Taxi Driver”, o producție din anul 1976, reprezintă un reper în cinematografie, nu e nimic nou. Însă filmul propune o temă din ce în ce mai actuală și la noi. Alienarea,  violența urbană, conflictul interior al personajului principal, Travis Bickle, (unul din multele roluri magistrale ale lui de Niro), dar și angoasa colectivă din socialul New York-ului în anii ’70. Un exercițiu interesant, pe care regizorul Martin Scorsese îl trece cu brio, care poate fi „mutat” în timp și în România zilelor noastre.

Filmul poate fi considerat  nu este doar o analiză a unui fapt divers american al acelor ani, ci mai ales un semnal asupra a ceeace vedem în fiecare zi în jurul nostru.

Dacă tema centrală a filmului este singurătatea, alienarea, cea care  construiește personajul, în film apar relevante - ca și în societatea noastră de azi, teme precum  orașul/locuirea și relația oraș - individ, sexualitatea și raporturile dintre bărbați și femei, discursul politic și influența mass-media în construirea structurii psihice, dar și efectul media asupra mentalului colectiv.

Filmul îl urmărește pe Travis Bickle, un veteran al războiului din Vietnam, taximetrist de noapte în New York, „retras în solitudinea frustrărilor sale și incapabil să comunice”, după cum spunea criticul de film Tudor Caranfil. Respins de două femei Travis, dezamăgit, “își propune un scop măreț, acela de a șterge prin sânge păcatele omenirii”.

Filmul nu urmărește doar personajul, ci dezvăluie un context social și politic, crunt. New York, un oraș care pare scăpat de sub control,  în care gunoiul de pe străzi, panouri publicitare colorate, un mediu în care se produce destrămarea umană a personajului principal. Impactul manelizării acute a României, apariția ”clanurilor”,  scenele din ce în ce mai prezente la tv a unor maneliști îmbogățiți și a petrecerilor de prost gust, a marilor concerte care adună mii de tineri, fără nici o valoare artistică, a violenței extreme, fac din marile orașe o scenă publică asemănătoare.

Doctorul nostru este, si el, înconjurat de factori de alienare. Ruptura dintre politic și social este prezentă în viața oricărui român, fie că aparține ”elitei” fie că e un sărăntoc de pe stradă. Politicianul american, ca și cel român,  tinde “să ascundă  latura mizerabilă a politicii susținând în schimb un mod de a fi“ , după cum bine spunea Roland Barthes.

Tristețea, angoasa și înstrăinarea sunt pregnante. Conflictul intern este întreținut de unul extern, de mediul care îi determină stările. „Fragmentarea individului și îndoielile cu privire la eficacitatea practicii politice sunt, în bună parte efectul experienței fragmentării mișcării politice a vremii și a dezintegrării politicilor revoluționare și a indivizilor” , ne spune filosoful american Douglas Kellner, care s-a ocupat cu precădere de teoria socială, la Columbia University.

Travis, ca și doctorul nostru, probabil,  este un voyeur, el observă universul înconjurător prin fereastra taxiului. Înțelegem că  Travis  vrea să-și găsească un scop, sa devină ca ceilalți, să intre, cum spune românul, ”în rîndul lumii”. Îl putem vedea alergând ca într-un țarc între conformism, integrare, izolare, resentimente și dorința de a se simți altfel, mai bun decât ceilalți.

Doctorul român, este, cumva, le fel.  Este medic la un spital, integrat, dar, cu siguranță, ”bolnav”, ca mulți dintre noi, care suntem cuprinși de sentimentul însingurării, resentimentari, cu un acut spirit de a ne simți ”mai altfel” decât ceilalți.

Travis, probabil, asemeni doctorului nostru, se respinge pe sine și își creează o imagine de sine alterată, ca un refugiu mental, un mecanism de apărare în fața dezamăgirii, tot mai prezentă în viața noastră manelizată.

Există în film o replică importantă: „Pe tine ce te face atât de sfânt și puternic? Tu te uiți vreodată în oglindă?”. O întrebare adresată nu doar lui Travis, ci și spectatorilor.

Ca și în bună parte a societății noastre, Travis cel din New York-ul anilor 70 nu își exprima sentimentele căci masculinitatea ”adevărată” nu e cu afișarea emoțiilor. El ține jurnal și își notează acolo aspectele  noii personalități, în care violența devine modul lui de a se exprima. Însuși Martin Scorsese  a declarat că își pune întrebări cu privire la influența filmelor sale asupra spectatorilor. Care să fie oare? Nu știm.

”Taxi Driver” descrie un univers social, pe care îl întâlnim în ultimii zece ani, tot mai prezent și la noi. Paradoxal, înjurate sau nu, textele manelelor, sincere și cretine, nu fac altceva decât să descrie în cuvinte seci adevărurile tot mai pregnante din socialul nostru. Doctorul înarmat, așa cum face și Travis, cel din film, comunică sau încercă să comunice dar, în felul în care ne-o descrie replica lui cea mai faimoasă: „Are you talking to me? Well, there’s nobody else here”.

Editorialul poate fi văzut AICI