Arabia Saudită şi Iranul au decis să-şi normalizeze relaţiile diplomatice, mediator fiind China. Este posibil să spunem că decizia Chinei de a-şi asuma rolul de mediator este o consecinţă naturală a politicii de reducere a rolului SUA în Orientul Mijlociu.
Dacă această mutare a Chinei este un pas de faţadă sau înseamnă că va umple golul din regiune, va reprezenta unul dintre subiectele importante ale dezbaterilor din perioada următoare. Pentru a aduce împreună aceste două ţări, care, cu siguranţă, nu au încredere una în cealaltă şi care în regiune sunt părţi ale războiului pentru putere necesită importante garanţii de securitate, scrie yenisafak.com. Washingtonul evită să ofere Riadului protecţie deplină faţă de un posibil atac din partea Iranului, şi în acest caz este posibil ca Beijingul să-i fi oferit aceste garanţii?
SUA, care susţin că renunţă la rolul de lider în Orientul Mijlociu nu vor reacţiona faţă de posibilitatea de preluare a acestui rol de către China?
Administraţia Biden pare că a renunţat efectiv la eforturile de revitalizare a acordului nuclear cu Iranul. Acordul nuclear al lui Obama urmărea normalizarea relaţiilor cu Iranul, dar retragerea din acord a lui Trump, a anulat această posibilitate. Biden, care a avut reţineri în a se întoarce la acord imediat ce a devenit preşedinte, a declarat că este nevoie de un acord care să includă şi noile condiţii, şi anume progresul pe care Iranul l-a obţinut în îmbogăţirea uraniului. Chiar dacă europenii au exercitat presiuni mari, partea americană nu a încurajat suficient revenirea la acord, iar Iranul, care nu prea dorea încheierea unui nou acord, a preferat să tragă de timp.
Bomba nucleară
Dacă ne uităm la declaraţiile Washingtonului, putem observa că foloseşte un limbaj care se concentrează mai mult pe bomba nucleară decât pe îmbogăţirea uraniului. Faţă de administraţiile anterioare, administraţia Biden aduce în atenţie ca linie roşie obţinerea bombei decât capacitatea nucleară a Iranului. Astfel, administraţia a redus presiunea pentru încheierea unui nou acord nuclear şi, observând şi poziţia Israelului şi echilibrele din Congres, evită o cale care i-ar impune concesii importante în favoarea Iranului. Astfel, administraţia Biden, care evită concesii politice importante pentru încheierea unui acord nuclear cu Iranul, gestionează situaţia şi stă departe de o mutare care ar schimba echilibrele în Orientul Mijlociu.
Se poate vedea clar că politica administraţiei de a reduce obiectivul strategic în problema Iranului este în concordanţă cu politica de retragere strategică din politica Orientului Mijlociu. SUA, care se gândesc că investiţiile în securitatea regiunii au folosit Chinei, pun în aplicare decizia de a se îndepărta de rolul de lider în Orientul Mijlociu. Dezamăgirea privind proiectele de construcţie a naţiunilor în Afganistan şi Irak, împreună cu criza economică din 2008, au generat această politică. Prin normalizarea relaţiilor cu Iranul, Obama ar fi dorit să stea departe de celelalte probleme ale regiunii. Prin politica de presiune asupra Iranului şi normalizarea relaţiilor dintre Israel şi arabi, Trump dorea să-i mulţumească pe evangheliştii din interior. Prin părăsirea Afganistanului şi prin eforturile minime depuse pentru un acord cu Iranul, Biden continuă politica de reducere a costurilor. Toate aceste trei administraţii au urmărit o politică de renunţare la rolul de lider în Orientul Mijlociu.
În relaţiile cu Arabia Saudită au existat importante puncte de cotitură, precum asasinarea lui Khashoggi şi războiul civil din Yemen. Cu Riadul, acuzat de Biden a fi de neatins, există o criză de încredere. Toată lumea avea îndoieli că Washingtonul se va opune saudiţilor. În ciuda relaţiilor puternice cu saudiţii, salutul lui Biden cu pumnul cu Mohammad bin Salman nu a fost deajuns să obţină ceea ce dorea în privinţa preţului petrolului. La fel ca numeroşi lideri din regiune, şi Mohammad bin Salman ştia că în ciuda ponderii SUA în regiune, nu doreau să-şi asume costuri în regiune. Din punctul de vedere al Riadului, mesajul Washingtonului, care refuzase să ofere garanţii împotriva Iranului, era clar şi venise timpul pentru a căuta alte alternative.
De fapt, concentrarea asupra Chinei, adevăratul rival, era ceva natural, decât să se piardă timp cu problemele legate de costuri ale SUA din Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai importante consecinţe este aceea că ţările din regiune îşi pot soluţiona problemele bilaterale fără a li se ordona acest lucru. Iar o altă consecinţă este faptul că, într-o perioadă în care Rusia şi China se confruntă cu Occidentul, se caută un echilibru între cele două părţi. Consolidarea diplomaţiei între ţările din regiune, precum şi căutările pentru un echilibru în lupta pentru putere globală, ar putea avea rezultate pozitive pentru Orientul Mijlociu.
China s-a lansat pe sine, pentru prima dată, drept o forţă în mediere, în normalizarea relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Iran, însă trebuie să ne întrebăm dacă este sau nu un fapt pozitiv.
Trebuie să amintim, mai scrie yenisafak.com, că această mutare a Chinei a venit într-o perioadă în care, manifestându-şi încrederea în sine, a criticat în mod direct SUA în ultimele săptămâni. Avem în faţa noastră o Chină care critică în mod direct doborârea de către SUA a balonului presupus de spionaj, care, apropiindu-se de Rusia, a ajuns în faza de a oferi ajutor militar, care foloseşte un limbaj dur faţă de vânzarea de arme Taiwanului, o Chină căreia Xi i-a promis în al treilea mandat că armata sa va deveni "un zid de oţel".
O Chină, care la două săptămâni după propunerea unui plan de pace pentru Ucraina, a adus împreună două forţe opuse, precum Arabia Sudită şi Iranul. O Chină care doreşte să transforme retragerea SUA din Orientul Mijlociu într-o oportunitate, dar nu se ştie dacă înţelege bine echilibrele din regiune. Iar în faţa acestei Chine se află SUA, care doresc să-şi reducă costurile în Orientul Mijlociu, dar care sunt conştiente că lupta cu dorinţa Chinei de a deveni lider în această regiune este inevitabilă. (Rador)